Mă îmbrac cu o pereche de blugi și cu un tricou alb pe care e imprimată o pisică. În picioare îmi pun niște bascheți, apoi ies. Urc în mașină, mă privesc în oglindă, îmi șterg un punct negru de rimel de pe pleoapă. Ajung. Intru în sala arhiplină, mă așez pe scaunul meu, și aștept. Îmi aud numele, urc pe scenă, îmi iau premiul și laudele apoi cobor. A doua zi toate publicațiile mi-au criticat ținuta. Mă duc să-mi iau o rochie de mătase apoi fug să trăiesc în pădure. Turma de acolo impune respect.
Ana-Maria Butuza
Băieții escaladau cu un curaj nebun surplomba în timp ce o bucurie neștiută se năștea în ei, creându-le dependență de stâncă. Erau legați în coardă și trupurile lor se armonizau perfect în mișcări, ca într-un dans cu roca pe care o stăpâneau bătând-o în pioleți. Înaintau încet, în rând, în timp ce inima le bătea cu putere și sângele le clocotea în mușchii încordați. Un pas greșit și unul se desprinse sub privirile îngrozite ale camarazilor. În liniștea văzduhului un corb se învârtea în cerc urmărindu-și prada.
Denisse Oana Rădoi
Par mai deșteaptă decât sunt pentru că mi-au rămas reflexele de om deștept. La un moment dat în trecut, am hotărât să mă prostesc. Mi-a reușit. La fel și cu depresia. Am decis-o. Prostirea am hotărât-o din dragoste și nevoia de a fi acceptată de celălalt, boala din dorința de a scrie despre stări extreme în cunoștință de cauză. A meritat? Nu. Am ajuns un om singur, bolnav și prost. Prostrant de prost. Trăiesc fiecare zi rămasă cu speranța că pot inversa procesul și redeveni excepțională.
