De multe ori te întrebi ce rost are? Ești unul din cei mulți. Cangrena ființei în serie. Cum ai ajuns să stai întins în pat pentru tot restul vieții tale? Orbit de propriile dorințe. Dar ce îți dorești? Sentimentul ăsta de alienare s-a cuibărit în capul pieptului și mă sufocă, exact cum mă sufoc când intru sub valuri și-mi doresc să nu mai ies de acolo. Oricum nu e nimeni care să mă audă sau să mă vadă. Ei sunt prea mici ca să înțeleagă asta, iar ea mult prea absentă. Frica mă roade. Olanzapină.
Ioana Clara Enescu
O linie desenată cu cretă albă, pe linoleumul albastru, e granița pe care o putem trece doar când tovarășa educatoare ne face semn de după draperia de catifea. Noi stăm cuminți, cu degetele arătătoare ale mâinilor drepte pe gurile închise. Mâinile stângi sunt la spate. Unele trag de fundele șorțulețelor, altele se bălăngăne a joacă, atingând, ca din întâmplare, vecinii. Eu nici nu clipesc. Până o văd pe mama și alerg la ea. Înțeleg atunci, pentru totdeauna, că nicio linie nu-mi va putea ține în spatele ei inima.
Andra Toropoc
Grea de cap, așa-i spunea diriga. Mama ei venea supărată de la ședință și-i trăgea palme fără să-i vadă lacrimile. Acum chiulea iar, nu mai suporta ora de sport. Proful o scotea mereu din încolonare și o punea să alerge singură, îi zicea c-o antrenează pentru olimpiada grașilor, iar copiii râdeau și-i puneau piedică. Nu avea cui să spună ce-o doare, nu avea prieteni. Nu-i mai păsa de nimic. Dintre toți care așteptau în stație, doar ea a făcut un pas mare dincolo de linie când metroul se apropia.
