Conspiraţia tăcerii [Mihai Şora]

Mihai Şora

Filozoful Mihai Şora a avut şansă de a se fi născut într-o casa mică dar cu o bibliotecă mare, tatăl său fiind preot şi profesor de religie, Mihai Şora - un mare consumator de literatura având la dispoziţie această impresionantă bibliotecă. Bibliotecă are şi o poveste: după intrarea României în război, în 1916, românii au fost persecutaţi, şi, din această cauză, tatăl lui a fost obligat să-şi îngroape biblioteca pentru a nu fi confiscată, aşa cum se îngropau recoltele pe vremea invaziilor turceşti. Au săpat o groapa imensă în gradină, pe care au umplut-o cu paie, cu saci, apoi au aşezat cărţile şi peste ale au pus un gudron impermeabil pentru a le proteja de umiditate şi de ploaie. Timp de doi ani biblioteca familiei a trebuit să rămână acolo, îngropată în gradină.

Mihai Şora spune că a avut o copilărie paradisiacă. Născut în timpul primului război mondial, în noiembrie 1916 în satul Ivanova din judeţul Timiş, după câţiva ani s-a mutat împreună cu părinţii în satul Izvid pentru că tatăl său obţinuse un post de profesor de religie la Şcoala Normală din Timişoara, iar satul era la o distanţă de doar 16 km, permiţându-i în acest fel să poată face naveta. Prima amintire o are din acea perioadă, când stătea cocoţat pe un calabalâc imens, într-un car, în timpul mutării dintr-un sat în celălalt şi când, ajunşi pe un deal de unde se vedea o turma de vaci care păştea liniştita, copilul de atunci îşi imagina că acestea sunt nişte jucării minuscule, nişte miniaturi de vaci care se joacă pe o pajişte artificială. Este una dintre primele şi cele mai frumoase amintiri pe care le-a avut filozoful Mihai Şora din perioadă copilăriei.

În mod special, mai târziu, Mihai Şora a fost marcat de o întâmplare care i s-a întipărit ca un element arhetipal. Într-o după-amiaza în toiul verii s-a nimerit pe un câmp în perfectă singurătate, nu se auzea decât zumzetul insectelor, avea 8 ani şi atunci a avut o impresie uluitoare, covârşitoare, că se topeşte într-un cosmos absolut extraordinar, pe care nu avea să-l uite niciodată. El consideră că de acolo şi-a extras întreaga substanţă. A început să citească la vârsta de 5 ani pentru ca învăţase literele destul de repede, cu ajutorul cărţilor din bibliotecă. Îşi aminteşte că în acea vreme avea obiceiul să stea împreună cu tatăl sau, la birou, şi să scrie. Clasele primare le-a făcut într-o şcoală cu predare simultană pentru că în sat nu exista decât un singur învăţător iar şcoala avea o singură clasă.

Copil fiind, îi plăcea să alerge desculţ, împotriva sfaturilor mamei, fiind pedepsit pentru că se înţepa de sute de ori în cuie sau cioburi. Niciodată însă rănile nu s-au infectat pentru că, ţăranii l-au învăţat să folosească urina pe post de dezinfectant. Mihai Şora era un copil foarte prietenos mai ales cu băieţii unui vecin (pe care-l chema Mandriş), în special cu băiatul cel mic - Toma. În liceu l-a avut coleg pe Frunzetti, pe Bugeanu - muzicologul, compozitorul şi renumitul dirijor, pe Octavian Nistor - care avea să-i devină unul dintre cei mai apropiaţi prieteni. Mihai Şora avea o lectura foarte rapidă, reuşind să citească uneori chiar şi două cărţi pe zi. A fost ca un fel de bulimie a înghiţirii de cărţi. La cursurile care-l interesau mai puţin, Mihai Şora citea cărţi pe ascuns, uneori fiind prins şi pedepsit. Când a apărut revista Azi a lui Zaharia Stancu, adolescentul Mihai Şora a reacţionat imediat scoţând o revista manuscrisă pe care a intitulat-o Mâine!

În Facultatea de Filozofie din Bucureşti, a scris articole la revista Semne coordonată atunci de Stelian Tecuceanu. În facultate la Bucureşti se adunaseră foarte mulţi premianţi din ţară. Eugen Schileru care fusese premiant la Brăila, Miron Constantinescu de la liceul Moise Nicoară din Arad, Octavian Nistor, Dolfi Trost - poetul suprarealist, Beno Hecter - fratele lui Mihail Sebastian şi Mariana - soţia lui Mihai Şora cu care este căsătorit de peste 61 de ani.

În liceu, Mihai Şora a studiat o mulţime de limbi străine: franceză, germana, italiana, latina şi elina. Profesorul de franceză era francez, cel de italiana era italian şi pentru ca amândoi ştiau româneşte, elevii au fost obligaţi - într-un fel - să fie activi şi ei în limbile respective pentru a putea dialoga cu profesorii lor. În ultima clasa de liceu, Mihai Şora a câştigat un concurs organizat de Institutul Francez, primind o diplomă şi o mare ediţie critică din Baudelaire, cu o dedicaţie făcuta de ambasadorul Franţei, Vladimir d'Ormesson, tatăl romancierului Jean d' Ormesson - ziarist la Le Figaro. La terminarea studiilor de la facultate, directorul Institutului Francez din Bucureşti, Alphonse Dupront - un medievalist de talie în istoriografia franceză, i-a acordat lui Mihai Şora o bursa de studii în Franţa. Dar cum filozoful a refuzat să plece fără Mariana - viitoarea soţie - directorul Dupront a fost obligat să acorde în cele din urmă... două burse! În Franţa au fost nevoiţi să stea mai bine de 10 ani pentru ca între timp începuse cel de-al doilea Război Mondial. Spre sfârşitul acestuia, Mihai Şora a avut legaturi cu Rezistenţa Franceză. În 1947 debutează cu o carte la Editura Gallimard din Franţa, înaintea lui Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Comiţând imprudenţa de a se întoarce în ţară pentru a-şi vizita părinţii, este obligat să rămână, fără a se mai putea întoarce în Franţa. Timp de 31 de ani, filozoful Mihai Şora este supus conspiraţiei tăcerii, nemaiavând dreptul să publice vreo carte. Reuşeşte în cele din urmă să debuteze şi în România, în anul 1978 - adică după mai bine de 31 de ani de tăcere! Mai în gluma, mai în serios, Mihai Şora se consideră cel mai bătrân scriitor al generaţiei 80. Frecventează împreună cu optzeciştii Cenaclul de Luni, condus de criticul Nicolae Manolescu, legând prietenii durabile cu Florin Iaru, Bogdan Ghiu, Ioan Bogdan Lefter, Magda Cîrneci, Elena Stefoi, Petre Romoşanu, Mariana Marin. A pornit pe drumul propriu sub influenţă lecturilor din Rădulescu Motru, filozofia lui Blaga, Eonul Dogmatic şi Fenomenologia husserliana. Iubeşte nespus de mult caii, visează la o căsuţă înconjurată de grădini, undeva în Apuseni în depresiunea Beiuşului şi este foarte dezamăgit de ceea ce se întâmplă în politica actuală.


Împotriva tuturor aparenţelor, scrisul lui Eugen Ionescu a fost din bun început un scris grav (vreau să spun: de o mare densitate existenţială, trăgând deci greu la cântar). Deşi clovneriile lui, ca ale oricărui clovn autentic de altfel, ascundeau tocmai ceea ce le dăduse naştere, un observator avizat ar fi putut, încă de pe atunci, să dezghioace, din horbota unei gesticulaţii derutante, condiţia tragică a unui căutător descumpănit şi febril al unui fir de Sens, pierdut în ţesătura (omenească, mult prea omenească!) a Lumii. Până la urmă, horbota desfăcându-se şi risipindu-se în cele patru vânturi, dedesubtul cel adevărat a ieşit la iveală, dispersându-se de hlizeala de suprafaţă a măştii comice: de la faza Cântăreaţa cheală, Lecţia şi toate celelalte, cu paşi mărunţi, dar însumându-se într-o singură direcţie decelabilă, s-a ajuns la faza Foamea şi Setea, la faza Regele moare.

(Neasemuitul Ionesco ... - volumul Firul ierbii, Editura Scrisul Rominesc,1998)