Și de ce mi-ar păsa că azi, pe când coboram, ca în fiecare zi, spre ocean, lăsându-mi caietul de schițe pe nisip, am văzut-o pe ea, dezlipindu-se de el, brusc, ca o sălbăticiune ce tresaltă în propria libertate, iar el a rămas privind-o, înjumătățit, în timp ce ea fugea în valuri, cu pielea întunecată ce închidea lumina soarelui în asfințit, cu umerii ei subțiri pe care avea tatuate două corăbii, una plecată și una venind, întorcându-se o clipă spre mine și privindu-mă serioasă: ți-ar păsa dacă nu te-am uitat
Andreea Sepi
tace impasibil chipul femeii din spatele meu. Nu-mi pasă, ochii pustii ai bărbatului din spatele ei. Cumpărăturile ne-atârnă grele în brațe. Ca un șarpe sătul, coada nu se urnește. Inerți, oamenii-obiect-funerar așteaptă. Doar eu mă agit transpirând. Doamnă, se poate să deschideți încă o casă? implor prin desișul de trupuri. Desigur, imediat. Banda alăturată pâlpâie acum cu o lumină verde. Cimitirul învie. Morții din spatele meu țâșnesc viguros și mi se-așază-n față. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Ce miracol.
Florina Hegedüs
Moțăi încă pe marginea patului. Pipăi după papuci, i-am nimerit, îndrept coloana vertebrală, o duc la baie și o aplec doar pentru a mă spăla pe față pe dinți, schimb pijamale cu haine de servici. Impecabile. Sorb cafea privind fereastra. Ultima trecere-n revistă, lumini, gaz, apă, ferestre, totu-i închis și acum pot să deschid ușa. Privesc peste umăr, totu-i perfect. Doar pasul făcut peste prag țipă, că-i primăvară, și-s în pericol de resetare totală. Verific, scanez. Vreau gura asta de aer, chiar dacă fac boom.
