Ședeam pe tron, mai mult și cugetam mai puțin la existența realității-n afara câmpului meu vizual în momentele de oarbă liniște dintre clipitul genelor. Nepăsarea e soră cu binecuvântata ignoranță și am ales să cred că sunt buricul și că totul este un spectacol menit să mă amuze, că lumea e populată de bufoni aflați în serviciul meu. Singurului care a îndrăznit să mă contrazică sugerându-mi că n-are sens ce cred, i-am spus că nimic nu are sens. Apoi m-a succedat în ședere și a început să cugete.
Sanda Vaideș
Bătrînul psihiatru își admira cu trufie biblioteca unde, pe un lung raft, tronau lucrările lui celebre despre atașament și vulnerabilitate. Își închinase viața studiului nevoii ființelor umane de a forma și dezvolta legături emoționale intense față de alte ființe umane, dependența copilului mic față de părinți, vraja care naște sentimentul de iubire, de protecție, de bunătate. Majordomul îi aduse telefonul. Vă sună fiul, domnule. Nu mă interesează, răspunse cu voce glacială, privindu-și opera ipocrită.
Silvia Ștefan
Ar fi vrut să-i zică, dar îi era rușine. Viața fără femeia asta ar fi urâtă. Știa că îl iubește, pentru că soarele nu mai răsărea dimineața de după deal, ci din ochii ei. Mâncarea pe care i-o punea în blid avea strop de iubire și aducea la gust cu a mumă-sii. Săraca mama, fie-i țărâna ușoară. Iar Ilinca, păi Ilinca era diferită. O copilă veșnic veselă, cu sânii-n pârg și drag de iubit. L-a observat cum se uită-n zare și cum freacă lingura de margine. Știu ce simți, omule. Fă cum te lasă inima, da' vino seara acasă.
