În cele ce urmează, Cristina Chira (n. 1987, scriitoare, activistă în domeniul patrimoniului cultural; a publicat în Iocan, Timpul, Matca, antologia Kiwi 2022 și Kiwi 2023; a debutat cu volumul de proză scurtă Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor - Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Piele și boss și Ieșit din rând - toate textele aici.
*
Provocarea (enunțată explicit pe grupul Ficțiuni Reale) este ca cei care scriu să născocească povești cât mai ingenioase pentru temele date; toate textele selectate reușesc asta. Le-am apreciat însă pe cele care au reușit să mă impresioneze ca proze de sine stătătoare, pe care le-aș citi cu aceeași plăcere în orice alt context.Mai jos, am ales poveștile care au reușit să mă surprindă, să mă miște sau să-mi prezinte ceva din complexitatea vieții astfel încât să mă gândesc la ele și după lectură. (Aici intervine, recunosc, și o dimensiune subiectivă.) Textele alese nu sunt perfecte formal, dar toate au anumite calități: modul în care e livrată treptat informația până la răsturnarea de situație finală, capacitatea de a crea scene, personaje și dialoguri credibile, limbajul care numește ceea ce este și se concentrează pe a spune povestea, în loc să încerce să epateze și să mă impresioneze ca cititor. Rupând "tradiția" creată de Florin Iaru și Cezar Amariei, eu voi vorbi doar despre textele cele mai bune, dar o voi face pe larg, referindu-mă și la ce funcționează și la ce nu, în speranța că asta va ajuta pe toată lumea.
* În textul autorului, am folosit sublinieri pentru cuvintele inadecvate, paranteze pătrate pentru sugestiile de eliminare, paranteze rotunde și italice pentru adăugările sau comentariile mele (inclusiv virgule). Fiecare text e urmat de comentariile mele.
1. Piele și boss
Înalt, blond, ochi albaștri înghețați în aroganță, îmbrăcat în negru de sus până jos, doar fulgerele gemene de pe guler mai scânteiau (în) lumină(.) [când și când, de fiecare dată când soarele își mai făcea și el curaj să iasă din norii de fum,] Buchenwald Obersturmbannführer SS Karl Otto Koch nu inspira teamă printre deținuți, ci groază. Tocurile cizmelor negre se înfigeau [zgomotos] în asfaltul aleii dintre barăci, iar [mulți dintre] cei mai slabi leșinau la auzul zgomotului. Nu sunetul îi îngrozea, ci pielea umană a cizmelor. (Costi Gălățanu)
O poveste bine construită din câteva tușe puternice, concise: personajul e caracterizat rapid de trăsăturile ariene, aroganța, fulgerele de pe umeri. Numele ne indică unde și în ce perioadă suntem. Mi-a plăcut gradația "nu teamă, ci groază"; mă face să vreau să simt și eu această groază citind povestea. Așteptările mi-au fost împlinite: finalul poveștii aduce acel detaliu menit să îngrozească, introdus abil prin intermediul tocurilor și zgomotului (ceea ce m-a distras și apoi mi-a permis să fiu luată prin surprindere) (Așteptări împlinite + surpriză = plăcere supremă pentru creier, e greu să le obții pe ambele.) Detaliul cizmelor din piele umană sugerează adevărata poveste pe care naratorul nu ne-o mai spune, ci ne lasă pradă propriei noastre imaginații.
Însă pentru a fi cu adevărat bună, povestea are nevoie să scape de balast:
- Prima frază e lungă și greu de urmărit, ceea ce reduce efectul scenei. Spargerea ei în două fraze o face mai ușor de citit și sporește tensiunea. După prima frază propusă de mine, vrem să știm cine e omul înalt, blond, arogant, cu fulgere etc. Iar răspunsul vine imediat: Buchenwald Obersturmbannführer SS Karl Otto Koch.
- Fragmentul "când și când, de fiecare dată când soarele își mai făcea și el curaj să iasă din norii de fum" (pe care l-am eliminat) prezintă detalii irelevante: povestea nu se schimbă cu nimic dacă fulgerele scânteiau o dată la zece minute sau în permanență; personificarea "soarele își face curaj" încearcă să sugereze teama oamenilor proiectând-o asupra naturii, dar acest lucru nu e necesar: mențiunea Buchenwaldului și a trupelor SS, apoi folosirea explicită a cuvântului "groază" realizează acest lucru mult mai eficient. (În plus, "soarele își făcea curaj" e un pic școlăresc în context.)
- Verbul "se înfigeau" din imaginea "tocurile cizmelor negre se înfigeau în asfaltul aleii" e impropriu folosit (un detaliu minor, dar care contează pentru un cititor cu experiență). Mă face să mă întreb: era vară și asfaltul era topit? După ce trecea Karl Otto Koch rămâneau găuri pe alee? (Ce păgubos pentru naziști). Atâta forță avea, de spărgea asfaltul? Suntem într-o lumea Marvel? Un verb care nu ridică astfel de întrebări, dar denotă forță, chiar brutalitate, poate fi "izbeau": "tocurile cizmelor izbeau asfaltul aleii". Scopul nu este să creați imagini inedite sau formulări nemaiauzite, ci să subordonați imaginile și formulările (cât mai firești) poveștii pe care vreți să o spuneți.
- "zgomotos" și "zgomot" apar în aceeași frază ("se înfigeau zgomotos", "la auzul zgomotului") creând o repetiție deranjantă, nenecesară și ușor de evitat.
- nu e nevoie de "mulți dintre" din sintagma "mulți dintre cei mai slabi leșinau". Contează dacă unii, câțiva, mulți sau toți? Cum faci clasamentul? Nu erau cei mai slabi dintre cei slabi cei care leșinau? Ca să evitați cititori cârcotași ca mine (și pentru că nu se pierde nimic din poveste eliminând "mulți dintre"), se poate spune direct "cei mai slabi leșinau".
Proza în forma editată:
Înalt, blond, ochi albaștri înghețați în aroganță, îmbrăcat în negru de sus până jos, doar fulgerele gemene de pe guler mai scânteiau în lumină. Buchenwald Obersturmbannführer SS Karl Otto Koch nu inspira teamă printre deținuți, ci groază. Tocurile cizmelor negre izbeau asfaltul aleii dintre barăci, iar cei mai slabi leșinau la auzul zgomotului. Nu sunetul îi îngrozea, ci pielea umană a cizmelor.
2. Piele și boss
În atelierul de croitorie era frig. Canaturile ferestrelor erau fragile, vântul își croia drum nestingherit. Hugo, (fără virgulă între subiect și predicat) decupa un tipar de haină. De-o trece și iarna asta, se gândea. Ușa a fost izbită de perete. Strauss, membru de vază al Wehrmacht-ului, a intrat, (această virgulă nu e necesară) însoțit de doi aghiotanți. Herr Boss, avem o propunere pentru tine. Avem nevoie de uniforme. Cumva o trece și iarna asta, a gândit Hugo și și-a aprins tăcut o țigară. [Până la urmă, eu sunt un croitor. Cineva trebuie să croiască și uniforme, și-a zis.] (Mihaela Scânteie)
O poveste bine spusă, fără briz-brizuri de prisos. O circumstanță istorică redusă la o scenă schițată din câteva tușe: dificultățile financiare ale croitorului sugerate prin frig, vânt, canaturile fragile ale ferestrelor; propunerea naziștilor de a face uniforme pentru ei se rezumă la intrarea în atelier și enunțarea cererii; iar fraza "Cumva o trece și iarna asta, a gândit Hugo și și-a aprins tăcut o țigară" e un final foarte bun. Fără să ne spună explicit răspunsul (dar lăsându-ne să-l intuim), fraza aceasta ar opri povestea în momentul de dinaintea iremediabilului: momentul când Hugo tace, fumează (ezită sau meditează, naratoarea nu ne spune, dar creează spațiul ca noi să interpretăm) și ne sugerează că decizia lui e motivată de dorința de a supraviețui încă unei ierni. Mai departe, rămâne la latitudinea cititorului dacă asta i se pare o justificare suficientă pentru a colabora cu naziștii. Dar exact asta face literatura de calitate (indiferent de formă): pune întrebări, prezintă realitatea în complexitatea ei, provoacă cititorul să gândească.
Finalul de facto al poveștii ("Până la urmă, eu sunt un croitor. Cineva trebuie să croiască și uniforme, și-a zis.") răpește poveștii ambiguitatea și cititorului posibilitate de a-și trage propriile concluzii. Cele două fraze finale (pe care eu le-am eliminat) insistă să ni-l disculpe pe croitor și să ne facă să înțelegem ceva ce noi am înțeles deja: că au existat circumstanțe care l-au împins pe Hugo Boss să accepte. (Așa cum mereu există justificări și circumstanțe pentru tot ce facem, nu? E uman). Aceasta este însă o eroare frecventă, să continuăm să scriem după ce povestea s-a sfârșit, și se remediază de obicei la editare, după ce am lăsat textul "să se răcească".
3. Piele și boss
Nu-i pot rezista; n-am iubit pe nimeni cât îl iubesc pe el. E superb, drăguț și iubitor, iar pielea îi miroase divin. În casă, nu face nimic; fac eu totul(,) deși nu îmi apreciază deloc eforturile. Când are toane(,) nu ne mai înțelegem; dacă se supără, nu vorbește cu mine. Mereu vrea să-i fac pe plac și sunt la cheremul lui non stop. Îl iubesc enorm, dar simt că nu mai pot. Mă șefește peste poate. Am încercat să vorbesc cu prietenii și familia despre problemele noastre, dar ei mereu îl scuză: ai răbdare, are doar 6 luni. (Florentina Enache)
Un text amuzant, care m-a pus pe pista greșită - m-a făcut să cred că este despre o relație de dragoste cu un bărbat - și m-a surprins la final, dezvăluindu-mi că este de fapt despre un bebeluș de șase luni și dragostea maternă. Ideea nu e foarte originală, dar textul funcționează bine. După ce l-am citit prima oară, l-am recitit în lumina noilor informații și m-am bucurat să descopăr că sensul dublu al frazelor rezistă. Pentru că e un narator de persoana I care încearcă să creeze prin limbaj un personaj, am fost mai indulgentă decât aș fi fost cu un narator de persoana a 3-a: am acceptat enumerația "superb, drăguț, iubitor" ("drăguț" ar fi sunat rău în gura unui narator obiectiv, dar sună bine în gura unei femei îndrăgostite) și repetiția verbului "a iubi" (repetiția subliniază intensitatea, idee esențială pentru această proză; în plus, prima oară stabilește că îl iubește pe bărbat / copil, a doua oară că îl iubește, dar nu mai poate). Ultima frază e favorita mea; îmi place cum se construiește treptat impresia că este vorba despre o relație posibil abuzivă, până la "Am încercat să vorbesc cu prietenii și familia despre problemele noastre, dar ei mereu îl scuză" (aici eram convinsă că am înțeles despre ce e vorba), ca ultimele cuvinte să răstoarne (cu succes) tot: "ai răbdare, are doar 6 luni." Bine!
Dacă ar fi să cârcotesc, aș căuta altă acțiune în loc de "nu vorbește cu mine", pentru că un copil de 6 luni oricum nu vorbește. Nu vrei ca cititorul experimentat să se oprească și să dezbată cu sine dacă expresia e potrivită în context (așa cum am făcut eu); trebuie să ne convingă din prima.
4. Piele și boss
Uneori mama primește un pui de la șeful ei. Îmi place să mă uit la ea cum înlătură pielea și îmi pune în farfurie doar carnea, bucățele, bucățele. Ea mănâncă resturile. Osul îl suge, îl crapă cu dinții. De ce faci asta, mama?, am întrebat-o. Îmi place măduva, mi-a spus. Mi-am promis că eu, când voi fi mare, voi avea soț, (fără virgulă înainte de "și") și nu voi fi săracă. Acum sunt și eu mamă. Îi pun fiicei mele carnea în farfurie, bucățele, bucățele. Eu mănânc resturile, crăp între dinți osul. [Cred că o să mă mărit cu șefu'.] (Monica Bologa)
O proză deosebit de abil scrisă, mi-a plăcut mult pentru posibilitățile pe care le deschide. O mamă îi dă fiicei părțile cele mai bune din pui, păstrând pentru ea pielea și oasele (o situație care ilustrează superb dragostea mamei - Show, don't tell, așa cum zicea și Cezar Amariei). Fiica își promite că ea fi bogată și va avea un soț (un detaliu foarte bine plasat care ne spune că mama e singură și că, după părerea fiicei, sărăcia lor are legătură cu acest fapt). Fiica devine mamă și ajunge, la rândul ei, să îi dea fiicei ei bucățile cele mai bune, mulțumindu-se cu resturi. E o poveste emoționantă, care vorbește atât despre iubirea maternă, dar și despre cum visurile din copilărie nu se îndeplinesc întotdeauna și despre cum e greu să rupi cercul sărăciei generaționale. Finalul însă pare să ignore toate aceste straturi de semnificație, încercând să rezolve totul (fără succes, mi se pare mie) cu o glumă: "Cred că o să mă mărit cu șefu'", adică cu cineva bogat. Dar poate? Dacă ar fi putut, n-ar fi făcut-o deja? Situația în care a ajuns (să mănânce și ea oase) vorbește despre neputință și lipsă de control. Din cauza aceasta, finalul nu funcționează pentru mine, ba chiar aruncă proza în derizoriu. Simt nevoia încă unei fraze de final care nu fie o glumă sau o concluzie, ci una care să aducă noi informații sau să mă facă să văd situația dintr-un unghi nou. Altfel frazele sunt bine construite, informația livrată cu pricepere, formulările și dialogurile creează emoție. Ar putea fi o proză flash-fiction foarte bună, dacă finalul ar fi pe măsură.
5. Ieșit din rând
Prietenul meu, ziaristul, fusese un copil extrem de vesel, tot timpul pus pe șotii. Se părea că toată veselia și tot optimismul i se consumaseră în copilărie. Rămăsesem singurul lui prieten, toți ceilalți îl ocoleau. Mi-a destăinuit că visează să se sinucidă, dar îi lipsește curajul. L-am refuzat când mi-a cerut să îl asist. Nervos, mi-a spus că nu-i sunt prieten adevărat. A plecat în Syria, corespondent de război. Când i-a fost transmisă live decapitarea, am știut că își găsise prieteni adevărați. [Un vis împlinit.] (Costi Gălățanu)
Mi-a plăcut mult povestea, felul cum un eveniment groaznic (decapitarea unui om) primește o notă umoristică, ce nu diminuează însă tragismul situației. Un prieten din copilărie îl roagă pe narator să-l ajute să se sinucidă. Când naratorul refuză, acesta îi reproșează că nu e "prieten adevărat". Mai târziu, prietenul în cauză, jurnalist, pleacă în Syria, unde e ucis, iar naratorul numește asasinii "prieteni adevărați": o ironie, pentru că oamenii i-au luat viața, dar și un adevăr, pentru că i-au îndeplinit dorința. "Un vis împlinit" este comentariul / concluzia naratorului care ne spune ce trebuie să gândim, ca să nu mai trebuiască să o facem noi (luând astfel din plăcerea pe care ne-o produce proza). Dar eliminând concluzia, povestea e bună, la fel modul în care e formulată și livrată informația.
Să vorbim însă despre timpurile verbale. În orice proză există un timp în care "trăiește" / există naratorul care ne spune povestea și un timp în care se petrece acțiunea povestită. Uneori cele două pot să coincidă, dacă naratorul spune povestea la prezent. Dar, de cele mai multe ori, un narator spune o poveste care s-a petrecut în trecut, folosind pentru asta perfectul simplu (merse, zise, văzu) sau perfectul compus (a mers, a zis, a văzut). Tot ce se întâmplă înainte de timpul povestirii principale e la mai mult ca perfect (mersese, zisese, văzuse), iar ceea ce descrie o stare sau o situație care durează în timp se pune la imperfect (mergea, zicea, vedea). De exemplu, în timpul povestirii, băiatului îi era foame (imperfect) și a mâncat (perfect compus) o ciupercă otrăvită. Înainte de asta nu mâncase (mai mult ca perfect) nimic de două zile. Acum (în timpul meu, ca narator) el este (prezent) mort. Dar tot în timpul meu, ca narator, pot să zic că a fost (perfect compus) un băiat bun, cam mâncăcios și necugetat. Folosesc "a fost" pentru că băiatul nu are șansa să se mai schimbe. Aceste planuri temporale contează pentru a ști care sunt consecințele din prezent ale acțiunilor despre care vorbim în trecut și la ce timp să vorbim despre ele.
În textul nostru, naratorul știe de la începutul poveștii că prietenul e mort și e firesc să vorbească despre el ca atare (la perfect compus pentru acțiunile definitive, care nu mai pot fi schimbate). Povestea principală (tot la perfect compus) constă în sinuciderea eșuată, plecarea prietenului în Syria, momentul când naratorul află despre decapitare. Ce e înaintea acestor evenimente, se pune la mai mult ca perfect ("rămăsesem singurul lui prieten"), iar ce ține de o stare sau o situație în momentul povestirii la imperfect ("Era pus pe șotii," "îl ocoleau", "visa să se sinucidă", "îi lipsea curajul".) Așa e mai onest cronologic și ca stare de fapt a lucrurilor; și nici nu se pierde nimic din poveste.
Proza în forma editată:
Prietenul meu, ziaristul, a fost un copil extrem de vesel. Era tot timpul pus pe șotii. Dar se pare că toată veselia și tot optimismul i s-au consumat în copilărie. Rămăsesem singurul lui prieten, toți ceilalți îl ocoleau. Mi-a destăinuit că visa să se sinucidă, dar îi lipsea curajul. L-am refuzat când mi-a cerut să îl asist. Nervos, mi-a spus că nu-i sunt prieten adevărat. A plecat în Syria, corespondent de război. Când i-a fost transmisă live decapitarea, am știut că și-a găsit prieteni adevărați.
6. Ieșit din rând
Ah, ce-mi place fata asta. Urc după ea în metrou. Ea se așază, eu rămân lângă ușă. O privesc, are ochi de piper și nasul stropit cu pistrui. Oamenii din jur stau cu nasu-n telefoane. [Doar] ea scoate o carte din geantă. Citește. Se eliberează un loc lângă ea. M-așez iute, scot cartea din ghiozdan. Mă prefac că citesc, ochii-mi sunt în ceață, inima-n galop. [Simt,] mă privește cu coada ochiului. Hai, (fără virgulă aici) c-a mers. De-o săptămână îmi calculez mișcarea asta. Sunt hotărât s-o cuceresc, chiar cu riscul de-a mă apuca de citit. (Nicolae Popescu)
O poveste amuzantă, al cărui umor stă în formularea "chiar cu riscul de a mă apuca de citit" - îmi place ideea că cititul e un risc:) Proza e bine scrisă, rapidă și succintă, ca un om prins în moment (bine ales prezentul ca timp al narațiunii). Vocea naratorului e coerentă, convingătoare și simpatică: un băiat încercând să impresioneze o fată în metrou. Mi-a plăcut și fraza: "Mă prefac că citesc, ochii-mi sunt în ceață, inima-n galop"
Mici detalii de eliminat:
- imaginea "ochi de piper", deși ingenioasă, nu sugerează ceva atrăgător. Boabele de piper sunt mici, stafidite, de culoare negru-șters; să compari ochii unei fete cu boabă de piper poate fi ok în altă situație, dar nu când vrei să mă convingi că o placi.
- Dacă oamenii din jur stau pe telefoane și ea scoate o carte din geantă, nu e nevoie de acel "doar", se subînțelege.
- E de evitat acel "simt" din "simt că mă privește": pe de o parte, e un loc comun și o tendință a scriitorilor la început de drum, pe de altă parte e irelevant dacă băiatul a simțit sau a văzut cu coada ochiului. Știm că încearcă să pară cool, tot ce contează pentru poveste e că fata îl privește.