Cică de-i spui părintelui ce-ai păcătuit, Domnul te iartă. Spovadă-i zice. A-ntrebat-o atunci pe lelea Ană dacă poate și el să-i spuie părintelui ceva da' ea a râs, hehe, mucosule, ce păcate ai tu, hehe? Așa a zis, mucosule, niște spovadă nu i-ar strica nici ei, și-a zis amărât, da' de dus, tot s-a dus. Părinte, am furat o cariocă, a mea nu mai scria și-mi era de trebuință că num-așa râde iar mama, aseară i-am făcut pe mână din vânătaie o floare, mai are-un soare și-un nor, oare mă iartă Domnul?
Laura Stanciu
Golemul familiei Wiesel stătea tăcut, așteptând ordinele zilei. Plămădit din argilă roșie, după o rețetă dintr-o carte de misticism, avea formă umană și 145 cm. Crescuse jumătate de metru în ultimul an. Pe frunte îi era scris numele în ebraică. Emet. Azi ai de făcut curățenie, i-a zis Sara. Te ocupi de casă și de grădină. Te încadrezi în patru ore. Sara îl măsură din ochi. Nu mai avea mult și o depășea în înălțime. Până atunci va trebui să șteargă prima literă, să rămână Met, care însemna mort.
Clara Marinescu
Își înfige călcâiul în umbra ta umilă, în timp ce ochii cercetează cutezători alte umbre. Alte trupuri, alte buze, alt păr, dar umbre. Tu? Le vezi pe toate și taci. Acum îi coși o șosetă, în timp ce el moțăie în fața televizorului, cu sticlele de bere lângă pat. Zâmbești cu gingășie când îi desenezi mustăți cu carioca și-i strecori praf de scărpinat la subrațul costumului pe care-l va îmbrăca diseară. În căsnicia asta meschină, asta te bucură cel mai mult. Îl bați cu propriile arme, tâmpita mea mică.
