Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre familiar - Paris


Mircea Laslo

06.03.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ora 1:20, gara Timişoara

După o săptămână petrecută în Paris, oraşul care este după părerea mea este capitala europeană etalon, mă găsesc, obosit şi relaxat, într-un spaţiu în care mi-ar fi fost frică să păşesc acum şapte zile.

Tom Waits ar putea scrie poveşti cât să umple un album stând de vorbă câteva ore cu oamenii care mă înconjoară acum. Tuse obosite, glasuri abia auzite, abrazive, care cer câte-o bere, o doamnă cu un zâmbet înţelept şi condescendent şi un ochi călit pentru depistarea unora ca mine, în mod clar nepotriviţi clienţilor ei zilnici... o atmosferă care îmi e, după cum spuneam, complet străină în fond, şi totuşi, acum, după această săptămână la Paris, mult mai apropiată.


Despre cum să regizezi o vacanţă

Ideea vine din întâmplare, din auzite, de la radio, de pe Internet, sau în cazul meu, de la un prieten. Urmează un entuziasm ca un foc de artificii, ies nişte bani ca din pământ, se cumpără bilete de avion, se consultă site-uri, ghiduri turistice, se fac planuri, toate astea durează câteva luni scurte.

Partea mai practică ţine de rezervări de camere la, preferabil, cel mai accesibil hostel (adică central şi ieftin), cercetări legate de modalităţile de transport prin Paris, stabilirea unui itinerar general, cât de cât flexibil şi provizoriu. Buget alcătuit cu un maxim (foarte mic) de pragmatism juvenil, în conflict inevitabil cu sus-numitul entuziasm.


Necunoscute

Ziua 1

Ajuns la Paris sunt încă incomodat de prezenţa unor persoane majoritar străine care mi-au înlocuit, din diverse motive, grupul iniţial de prieteni prevăzut în plan.

Hostelul, într-adevăr central şi ieftin, este mare, cu camere mici şi oameni de peste tot. Un prim semn al vagabondajului ca stigmat al oraşului ce urmează să-mi devină familiar. Ne cazăm şi, într-o conflictuală derivă, ieşim în recunoaştere. Găsim o stradă situată undeva între Diagon Alley a lui Harry Potter şi o prăvălie de dulciuri din Marry Poppins. Pe malul Senei se filmează un thriller francez, fără Gérard Depardieu, aşa că accesul e interzis. Notre Dame, anunţat de bistroul "Esmeralda", este luminat într-un nimb ce emulează lumina divină. Aparatele de fotografiat imortalizează digital o emoţie analogă. Turnul Eiffel se conturează la orizont. Pare mult mai aproape decât este. Piramida de sticlă se reflectă în ape triunghiulare şi, poate din pricina oboselii, totul capătă proporţii şi culori cubiste. Mergem tăcuţi la culcare.

Ziua 2

Un scurt răgaz de rigoare - Le Louvre. Sau, mă rog, o treime din el. (Între timp, în gară, pe un televizor suspendat, Sherlock Holmes transformat din detectiv perfect în justiţiar fără voie, îl elimină pe Moriarty din creaţia lui Arthur Conan Doyle)

Sentimentul creat de prezenţa în acelaşi spaţiu cu mine a unor statui de mai mult de patru mii de ani vechime, mărturii ale unei sensibilităţi umane mai ample decât suntem pregătiţi în mod cotidian să percepem, este cu adevărat copleşitor. Am văzut primul document diplomatic din istoria cunoscută, formulat într-un limbaj de aşa natură încât îl transforma în artă, asta dincolo de preferinţa mea subiectivă pentru estetica scrierii cuneiforme.

La ieşire, un Virgin Megastore, cu o secţiune de manga cât Libraria Humanitas din Cluj. Atunci, perspectiva nu avea nimic hilar. Acuma, în gara din Timişoara, zâmbesc fără reţineri.

Trăgându-mi răsuflarea pe o bancă sunt acostat de două studente care se distrează intrând în vorbă cu necunoscuţi. Coincidenţele se ţin lanţ (ce sunt coincidenţele dacă nu conexiuni un pic prea evidente?). Amândouă pasionate de teatru. Una din ele mă forţează să-i vorbesc englezeşte, eu mă forţez să-mi exersez franceza. Ne despărţim nedumeriţi. Buchiniştii îmi vând câteva hârtiuţe pseudo-vintage - cărţi poştale mari cu copii ale unor afişe celebre de cabaret şi fotografie sepia nud, care pe vremuri, ce ironic, era considerată pornografie. La piciorul unui pod nu-mi adun suficient curaj ca să cânt cu doi francezi cu o chitară şi o tobă de tablă. Din nou pe Diagon Alley, din nou la hostel. Iau totul încet, încerc să evit supradozele.

Ziua 3

Ziua începe prost, cu o "dudă" - Musee de la Découverte - o primă doză de familiar dezamăgitor. Un muzeu învechit (groaznică tautologie), plin de praf şi de maşinării electrice amărâte amintindu-mi de laboratoarele părăginite de fizică din gimnaziu. Un muzeu unde numai copiii hiperactivi s-ar putea entuziasma.

Mai departe, cu stoicism, Musee d'Art Moderne de la Ville de Paris, un fel de Centre Pompidou jr., are o intrare absolut fabuloasă - clădire voit dorică, umplută de graffitti, cu statui lungite lasciv în perfecţiunea lor de piatră, vopsite în culori fluorescente din creştet până în tălpile ciobite ca ale unor moaşte sfinte. O dihotomie sugestivă între cuvintele "artă" şi "modern".

Înăuntru un festin indescriptibil de inspiraţie şi inteligenţă, de la Picasso până la Fischli & Weiss şi Yves Klein "Le Monochrome". Pigmentul pur IKB transformă lumina în ceva încă şi mai nepământean, pentru care ochii nu sunt suficienţi. "A better mousetrap"-ul lui Fischli & Weiss îţi reconfigurează gândirea înspre o adaptare la şiruri de întâmplări imprevizibile şi ireale, pe care începi vrând nevrând să le vezi peste tot - "mersul lucrurilor". (Ţiganca Stela din gară urlă către un bărbat ameţit, cu o vestă portocalie şi o cască de motociclist galbenă care-i protejează genunchiul drept. Sunt sigur că n-are motocicletă.)

Respir adânc (fum de ţigară) şi trec prin curtea interioară a muzeului, spre Palais du Tokyo - un adevărat ecou melodic la muzeul din care tocmai ieşisem. Văd copaci din tăieţei de soia, pereţi vopsiţi cu piure de morcovi, o canapea trasă în spumă de ciocolată, tomberoane de gunoi pline cu spumă de baie, o sală cu steaguri ale unor state imaginare, o seră cu plante cărora publicul le cântă la clape şi chitări, bolovani cu lacăte bătute în icuri de alamă - parcă e un videoclip la "Lucy in the Sky With Diamonds".

Nu sunt pregătit pentru aşa ceva. Ideile mele îmi apar acum ca nişte bagatele lobotomizate, aspiraţiile mele înoată în penumbra. Sunt cuprins de o vibraţie paranoidă şi de un sentiment între extaz şi deznădejde.

Interludiu

Mic conflict legat de televizor între Stela şi doamna de la bar. De la Pink la Monk dublat în germană, la Animal Planet şi în cele din urmă, la Acasă unde "se plânge". Stela are un "băiat" de 54 de ani. Ea arată de 50, cel mult. "Portocală" nu o crede. Eu aş crede-o şi dacă mi-ar spună că are, într-adevăr, 50 de ani. Am ajuns la "Cheaters", pe Reality TV (ironic).

Ziua 4

Dimineaţa merg împreună cu o prietenă dragă la biroul de artă a Universităţii Sorbona. Vedem nişte lucrări foarte expresive făcute "foarte repede" şi mâncăm sushi. Ne plimbăm printr-o piaţă pariziană, ochii ne fug peste tot - o mică pauză instrumentală înaintea continuării logice a procesului de (de)construcţie început ieri. Centre Georges Pompidou. Ajunge să spun că am văzut două lucrări ale lui Piet Mondrian - experienţa a fost mult prea personala pentru cuvinte. Dan Perjovschi expune pe un perete întreg al centrului, în expoziţia "The Magellanic Cloud".

Pagini întregi de nume "de căutat" - multă temă de casă - un fel de resemnare în faţa faptului că există enorm de mult de absorbit înainte să pot să dau ceva înapoi - arta ca lecţie de umilinţă. Paranoia dispare.

Metroul îmi devine familiar în nebunia lui. Oamenii care vorbesc singuri, unii printre spasme înfricoşătoare, cerşetori care dorm pe gurile de aerisire calde, tinerii cu pleoapele aproape închise şi căştile universalului iPod în urechi - o societate proteică şi psihedelică într-o subterană ironică (un subteran "underground", un teatru-readymade) - toate astea încep să-mi intre pe sub piele şi să se constituie într-o sursă de inspiraţie şi de calm.

Ziua 5

Am nevoie de detaşare. Conservatoire des Arts et des Métiers, Musée de la Poupée - guri de aer proaspăt şi uşor, conexiuni cu elemente ale sferei mele de interese pe care le las prea des în plan secund. Tot ce văd pare filmic deja, totul se configurează ca după un mare scenariu parodic - muzeul păpuşilor are o atmosferă dulceag-clişeizată de bizarerie alchimică minoră; un Asterix decăzut îmi cere o ţigară pentru el şi una pentru prietenul lui (pe care îl presimţeam cu toată conştiinţa mea chiar înainte să mi-l pomenească)...

Ajung la muzeul artelor asiatice, unde toate statuile privesc cu zâmbete enigmatice şi senzuale şi viaţa e închisă în gresie (contrast greu de explicat, dar foarte puternic cu marmura vestică).

Fug spre Musée Rodin, care arată ca o fortăreaţă medievală atunci când e închis.

Apoteotic, Moulin Rouge se învârte hipnotic în faţa mea, pe un bulevard care pare mai plin de oameni decât tot restul oraşului - o stradă a sexualităţii, dionisiacă, în care oraşul renunţă la orice mască de romantism şi te obligă să renunţi odată la clişeele culturale din cap. Muzeul erotismului, străbătut de ritmuri reggae şi de idoli păgâni este unul din cele mai relevante spaţii de expoziţie pe care le-am străbătut. Pe uşile toaletelor de la nivelul 4, ca şi pe pereţii negri, sunt marcate cu cretă nume, date şi dedicaţii, plus inscripţia de un umor incredibil de potrivit contextului - NO WANKING IN HERE.

Ziua 6

Încheiere la Cite de la Musique - o mare mirare în faţa paradoxului frumuseţii vizuale extraordinare a unor instrumente muzicale mute pentru propria lor conservare. Superb, totul era superb, totul părea firesc şi binevenit. Aşteptasem de multă vreme să văd aşa ceva. În restul zilei, mutare la un alt hostel, ceva mai scump, ceva mai comod, mai sinistru şi mai parizian.

Concluzii

Cum se leagă toate acestea? Nu ştiu încă: în faţa unui oraş ale cărui elemente m-au făcut realmente fericit, dar în ansamblul lor mi-au provocat profunde nelinişti, este clar că lipseşte o parte din puzzle. Nu pot decât să sper că activitatea mea, ceea ce urmează să fac, şi încăpăţânarea inconştientului de a găsi ordine în toate, toate astea mă vor face să înţeleg exact ce am trăit. Deocamdată sunt prea multe informaţii, prea multe influenţe şi prea puţin timp trecut. Deocamdată stau în gara din Timişoara, e ora 4:40 şi găsesc o schiţă de revelaţie în faptul că totul îmi pare familiar nu ca şi cum m-aş fi întors acasă, ci ca şi cum aş fi încă la Paris, dar deja bine adaptat şi înţelegând zgomotul de fond subtil care este marca unui oraş. Între timp, Stela s-a împăcat cu "Portocală".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer