Mici trăiri vieneze

Am plecat, asemenea, se pare, multor români, la Viena în perioada Sărbătorilor de iarnă, mai exact, după Anul Nou. În prima zi, uşor ameţită, m-am trezit în centrul oraşului, condusă de cineva care ajunsese cu o zi mai devreme, deci se putea considera pseudo-iniţiat. M-a dus pe nişte străzi mari, armonios împărţite, pline, dar, în acelaşi timp, calme, din care nu am înţeles mare lucru, decît poate esenţialul: că am intrat într-o lume în care lucrurile par să fie mai la locul lor, în care fiecare amănunt contează şi frumosul pare să fie ceva obişnuit, integrat în normalitate. Nici nu mai ştiu exact pe lîngă ce am trecut, în drumul meu spre Stephansdom, dar ştiu că mă uitam la clădiri şi nu mi se părea nici una urîtă sau lăsată acolo la voia întîmplării. Nu ştiu dacă tradiţia imperială e de vină sau un amestec, oarecum mai soft, de spirit aristocratic implicit şi neostentativ, amestecat cu unul sănătos şi mai terre-à-terre, burghez; cert e că, atunci cînd te uiţi, de pildă, la oricare din clădirile din Josephplatz, fie Palatul Palffy, fie Pallavicini, fie Biblioteca naţională sau Şcoala de echitaţie, nu se poate să nu-ţi rămînă ochii pe un amănunt care să însemne ceva (Atlas purtînd cerul şi Geea cu globul pămîntesc, pe faţada bibliotecii, de pildă) sau să fie, pur şi simplu, frumos.

Dar departe de mine gîndul de a mă transforma într-un ghid amator al Vienei. Am pomenit de Josephplatz pentru că mi s-a părut reprezentativă pentru spiritul de care vorbeam mai înainte, rafinat, distins, într-un mod neostentativ, dar constant; dar şi pentru că am trecut de nenumărate ori pe acolo, în rătăcirile mele de turist încă bezmetic, şi de fiecare dată am observat ceva diferit. Şi am fost surprinsă de cantitatea de frumos, dacă şi asta se poate estima: Braşovul şi Sibiul nostru, pe care le consideram etaloane ale stilului - să-i zicem - habsburgic, mi s-au părut nu doar multiplicate, ci proiectate la cu totul alte proporţii în Viena. Ba, mai mult de atît - şi aici depăşesc graniţele abordării cantitative - clădirile vieneze mi s-au arătat ca rudele mai centrale, dar şi mai pline de substanţă, ale suratelor lor din oraşele româneşti menţionate. Ideea de cantitate, pe care tot insist, presupune şi o latură unitară, pe care Bucureştiul, maestrul alăturărilor neaşteptate sau de-a dreptul şocante, a pierdut-o.

În tot acest context se integrează mănuşă tramvaiele vieneze, care dau ocol Ringului, şi trăsurile cu cai, cu staţii peste tot prin centru. Şi, nu în ultimul rînd, oamenii, pe care i-am găsit tot imperiali: eleganţi, mulţi în blănuri, în acelaşi spirit între burghez şi aristocratic, asortaţi, şi calmi - capabili să-ţi dea lungi indicaţii minuţioase; şi, în acelaşi timp, în postura de şoferi, mult mai relaxaţi şi toleranţi, aşteptîndu-te aproape infinit să treci, fără să te urască făţiş, chiar dacă nu te afli pe trecerea de pietoni. Ca orice capitală care se respectă (şoferul de limuzină neagră care ne-a dus la aeroport, el însuşi într-o neagră eleganţă, considera Viena chiar un fel de capitală a lumii, şi oricum a Europei), Viena îşi are şi latura comercială bine pusă la punct. Trăsurile cu cai, deja pomenite, sînt unul din punctele de atracţie de acest fel (cursele cu ele sînt destul de costisitoare şi mai curînd formale). Maria Theresa, Franz Joseph, Sissi, Mozart, Strauss şi Klimt sînt prezenţi, sub diverse forme, mai mult sau mai puţin kitsch, în industriile de toate felurile, de la pictură şi muzică la suveniruri, dulciuri, insigne, pungi... Nu m-au deranjat, ba chiar mi-au devenit simpatici, aşa (dez-)umanizaţi, dar solid constituiţi în branduri de ţară (aşa cum la Londra se întîmpla cu regina, autobuzul roşu sau ursuleţul Paddington), ceea ce României îi lipseşte. Aşa că m-am lăsat dusă de val şi m-am întors nu doar fascinată de puterea de seducţie implicită a Vienei, ci şi cu bomboane Mozart, poze cu Sissi, Viaţa lui Franz Joseph din perspectivă personală şi Sărutul lui Klimt în variantă felină.


(Articol preluat din Dilema Veche, ianuarie 2007)