- consideraţii răzleţe -
Anul acesta, Sophie Fiennes (una dintre surorile lui Ralph, da) a realizat, comisionată de Channel 4 (Marea Britanie) şi WDR (Germania), documentarul The Pervert's Guide to Cinema, nu atît despre film, cît despre viziunea logoreicului filosof slovac Slavoj Zizek, asupra cinematografului.Absolut fermecător, cu pronunţia sa englezească îngrozitoare şi cu un histrionism egal de ţipător, Slavoj Zizek face un slalom printr-o serie de filme exemplare [Nota 1], începând, printre altele, cu sentinţa: "Cinematograful este arta fundamental perversă. Nu îţi dă ceea ce îţi doreşti, îţi spune cum să doreşti". Lentila este, evident, lacaniană şi demersul se poate citi, de fapt, "Looking Awry. An Introduction to Jacques Lacan through Cinema".
În introducerea cărţii cu care s-a lansat în 1991, Zizek scria că intenţionează o lectură a celor mai măreţe motive ale lui Jacques Lacan împreună cu şi prin cazuri exemplare ale culturii de masă. Avea deja, acolo, un capitol cuprinzător şi exclusiv dedicat lui Hitchcock. Împreună cu Fiennes îşi înscenează aici, cumva din interiorul filmelor, discursul aplicat al psihanalizei lacaniene, reducînd combinaţia cu elementele culturii de masă - film, romane poliţiste, science fiction, kitsch sentimental - la film şi lărgind evantaiul exemplelor de la Hitchcock la David Lynch, Tarkovski, David Fincher, Chaplin, Ridley Scott şi alţii. O specificaţie şi o variaţie.
În acest context, nimic foarte nou la nivel teoretic, reia raţionamentele din lucrarea sa de căpătîi - dar formulările lui Zizek sînt spectaculoase şi şocante ca întotdeauna. Iar silueta documentarului îl eliberează de obligaţiile organizării disciplinate a naraţiunii ştiinţifice, mulîndu-se ca o mănuşă pe natura orală a lui Zizek, care nu face decît să sară sprinten, din film în film, din cadru în cadru, şi la figurat, şi la propriu, ilustrînd ce are de ilustrat. Mai mult, oralitatea sa este aici colocvială, pînă la a-şi permite termeni vulgari şi comentarii incidentale de genul celui pe care îl face cînd introduce Păsările, dintr-o barcă motorizată, filmat aidoma ca secvenţa din film: "Dumnezeule, gîndesc ca Melanie! Ştiţi la ce mă gîndesc acum? Vreau să-l fut pe Mitch!"
Perversiunea majoră este că Zizek ne vorbeşte despre perversitatea cinematografului de pe o peliculă de film, spunîndu-ne nu tocmai cum să dorim, ci cum se structurează, în film, această comandă.
Secvenţele citate sînt cînd metafore ale relaţiei convulsionate dintre realitate şi fantezie, cum este cea din The Matrix, în care Neo este pus să aleagă între pastila roşie şi cea albastră, cînd ilustraţii perfecte ale pulsiunilor reţinute, căci păsările lui Hitchcock nu sînt o forţă a naturii dezlănuţuită gratuit, ci o proiecţie exterioară a uriaşului ego matern care încearcă să împiedice relaţia sexuală a fiului.
Fără a fi numită niciodată ca atare, întreaga expunere a lui Zizek trece pe lîngă, revelează, desface şi ilustrează mecanismul schizofreniei: vorbeşte despre ruptura dintre realitate şi fanteziile noastre, atrage atenţia asupra vocii care are întotdeauna un minim efect ventriloc, ajunge şi mai aproape de ea cînd tratează The Great Dictator, în care Chaplin joacă două personaje, "bunul bărbier evreu şi dublul său rău, Hynkel". Se îndepărtează cînd din Fight Club citează o scenă esenţială, cea în care Norton îşi "joacă" agresorul ca să se agreseze singur, dar divaghează într-o interpretare care însă merită atenţie: "cred că asta înseamnă să te eliberezi: pentru a putea ataca duşmanul trebuie să te cafteşti pe tine bine". Apoi, revenind la motivul ventrilocului (Dead of Night), ratează (nu asta vede) din nou să vorbească despre schizofrenie, cînd toate condiţiile sînt îndeplinite: gelos pe păpuşă, ventrilocul o distruge, iar în final, după criză, cînd îşi recapătă cunoştinţa, vorbeşte cu vocea păpuşii. Zizek interpretează scena în termeni de "obiect parţial autonom" de care nu poţi scăpa decît făcîndu-te una cu el.
Motivul pentru care cinematograful e o artă perversă e subtil şi poate scăpa spiritelor naive, aşa că Zizek se exprimă cu absolută directeţe, întîi elegant: "Arta cinematografului constă în a excita dorinţa, a se juca cu dorinţa, dar, în acelaşi timp, în a o ţine la o distanţă sigură, domesticind-o, făcînd-o palpabilă"; apoi brutal "Cînd noi, ca spectatori, stăm într-un cinematograf uitîndu-ne la ecran, vă amintiţi că la început, înainte să înceapă proiecţia, e un ecran negru şi apoi pe el se aruncă lumină. De fapt, nu ne uităm într-un vas de toaletă aşteptînd ca lucrurile să se reverse de acolo? Şi aşa se şi întîmplă, întreaga magie a spectacolului de pe ecran nu e o perspectivă înşelătoare care încearcă să ascundă faptul că, de fapt, ne uităm la rahat, aşa cum era el?" Vrea, adică, să spună, că cinematograful e o metaforă a regizorului, care încearcă, prin ea, să compenseze ceva ce nu are...
În orice caz, cu tot rahatul cu pricina, ori tocmai din cauza lui, documentarul este o experienţă delicioasă, care, prin reconstrucţia meticuloasă a unora dintre scenele celebre ale unor filme celebre, combinată cu filmări în locaţii reale, este un exerciţiu în acelaşi timp de serioasă reverenţă şi de ironie calculată, avînd o dublă dimensiune - de joacă histrionică şi (psih)analiză temeinică.
(Articol preluat din Man.In.Fest, nr. 2-3 / 2006)
Nota 1: Alice in Wonderland (Clyde Geronimi, Wilfred Jackson, Hamilton Luske, 1951), Alien (Ridley Scott, 1979), Alien: Resurrection (Jean-Pierre Jeunet, 1997), The Birds (Alfred Hitchcock, 1963), Blue Velvet (David Lynch, 1986), City Lights (Charles Chaplin, 1931), The Conversation (Francis Ford Coppola, 1974), Dead of Night (Alberto Cavalcanti, 1974), Dr. Strangelove (Stanley Kubrick, 1964), Dogville (Lars von Trier, 2003), Duck Soup (Leo McCarey, 1933), Dune (David Lynch, 1984), The Exorcist (William Friedkin, 1973), Eyes Wide Shut (Stanley Kubrick, 1999), Fight Club (David Fincher, 1999), Frankenstein (James Whale, 1931), The Dictator (Charles Chaplin, 1940), Ivan cel Groaznic II (Sergei M. Eisenstein, 1945), Kubanskie Kazaki (Ivan Piriev, 1949), Lost Highway (David Lynch, 1997), The Matrix (Andy & Larry Wachowski, 1999), Monkey Business (Norman Z. McLeod, 1931), Mulholland Drive (David Lynch, 2001), North by Northwest (Alfred Hitchcock, 1959), Persona (Ingmar Bergman, 1966), La Pianiste (Michael Haneke, 2001), Pluto's Judgement Day (David Hand, 1935), Possessed (Clarence Brown, 1931), Psycho (Alfred Hitchcock, 1960), Rear Window (Alfred Hitchcock, 1954), The Red Shoes (Michael Powell, Emeric Pressburger, 1948), Saboteur (Alfred Hitchcock, 1942), Solaris (Andrei Tarkovski, 1972), Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979), Star Wars: Episode III - Revenge of the Sith (George Lucas, 2005), The Ten Commandments (Cecil B. DeMille, 1956), Das Testament des Dr. Mabuse / Testamentul Dr. Mabuse (Fritz Lang, 1933), Trois Couleurs: Bleu (Krzysztof Kieslowski, 1993), To Catch a Thief (Alfred Hitchcock, 1955), Vertigo (Alfred Hitchcock, 1958), Wild at Heart (David Lynch, 1990), The Wizard of Oz (Victor Fleming, 1939). (înapoi)