Pustiul din Pine Barrens

Joyce Carol Oates (n. 1938) este o faimoasă scriitoare americană de romane, nuvele, teatru, poezie și nonficțiune, autoare de bestsellere New York Times și selecții ale Oprah Book Club, scrieri deopotrivă apreciate de critică. Printre altele, a primit National Book Award pentru romanul Them, PEN/Malamud Award pentru Excelență în proză scurtă, două O. Henry Awards, National Humanities Medal și este membră a American Academy of Arts and Letters. A avut, de asemenea, povestiri selectate atât în Best American Short Stories of the Century, cât și în Best American Mystery Stories of the Century. Locuiește în Princeton, New Jersey.
Din 1978 până în 2014 a predat la Princeton University. Este profesor-invitat la University of California, Berkeley, unde predă cursuri de proză scurtă. În 2016 a fost aleasă membră a American Philosophical Society.
De aceeași autoare, la Curtea Veche Publishing au mai apărut Fiica groparului (2008) și Viol. O poveste de iubire (2022).

Cornelia Florea. Licențiată în geografie, cu un masterat în etnologie, antropologie culturală și folclor și un doctorat în studii culturale, este preocupată de studiul comunităților, lucrând la un proiect despre așezările de pe malul Dunării. Este antropolog și editor, iar uneori traduce. A semnat atât traduceri de nonficțiune, cât și de ficțiune și de cărți pentru copii.
Cu forța de a te bântui a unei amintiri oribile, pe cât de înfricoșător, pe atât de real, acest thriller psihologic al lui Joyce Carol Oates dezvăluie povestea uimitoare și complexă a unui criminal în serie și a oamenilor pe care crimele sale îi ating, dar îi și transformă.

Oameni precum Matt McBride. Deși au trecut ani de când corpul mutilat al primei victime - o adolescentă drăguță și populară - a fost descoperit în dezolantul ținut mlăștinos Pine Barrens, faptele atroce au continuat să-l tulbure. În prezent, istoria se repetă și o altă tânără atrăgătoare dispare. Nici această victimă nu-i este tocmai străină lui Matt și poate că a cunoscut-o mult mai intim decât are puterea să recunoască. Obsedat în mod inexplicabil de sentimentul de vinovăție și cu o viață din ce în ce mai dată peste cap, Matt trezește suspiciunile poliției. Iar între timp, un artist care-și semnează lucrările cu NUME NECUNOSCUT, un om al cărui talent este limitat, dar cu o viziune bolnavă, își pregătește următoarea creație înfiorătoare.

"Cu o nemărginită pasiune creatoare, de o profunzime incredibilă." (The New York Times Book Review)

"Cea mai bună incursiune a lui Oates în terenul suspansului plin de mister." (The San Diego Union-Tribune)

"O lectură alertă, care îi captează pe cititori încă de la prima pagină. Limbajul pe care îl abordează Oates este remarcabil, ca întotdeauna, chiar și atunci când este sângeros." (Associated Press)

"Imposibil să o lași din mână! Cartea întoarce pe toate părțile povestea adevărată a unui criminal în serie." (The Star-Ledger)

"Joyce Carol Oates ne pune în față o poveste învăluită într-o aură de suspans care ne captează întreaga atenție și care ne face inima să stea în loc." (Providence Sunday Journal)


Vine un moment în viață când o familie reușită și o poziție socială favorabilă nu mai sunt de ajuns, când vechi pasiuni rămase într-un ungher al inimii sunt scoase la iveală de evenimente suspecte ce sapă subversiv în cotloanele minții și renasc puternicul sentiment al nevinovăției. Și atunci vrei să faci pace cu tine, să pui ordine în gândurile răvășitoare, să-ți dai voie să știi ce vrei, așa cum face Matt McBride.

Pustiul din Pine Barrens este un roman atroce, un thriller care scormonește în tainele psihice ale personajelor în stilul caracteristic lui Joyce Carol Oates, cea care creează eroi ce evoluează printr-o introspecție profundă, dar și cu obsesii greu de stăpânit. Între un criminal în serie, victimele sale alese după un tipar bine stabilit și cei aflați pe urmele lui se stabilesc dialoguri lăuntrice și exterioare, legături încâlcite și enigme incitante. Uneori, și povești de dragoste.

Nu se poate spune că ar fi un roman de luat în vacanță. Nu dă o stare de bine, dar scoate la iveală metehne pe care de cele mai multe ori se crede că ar fi mai bine să le păstrezi ascunse de ceilalți, întrebări care nu au nevoie de validare din afară. Cu toate acestea, cei pasionați de analiza polițistă ar putea fi atrași să dezlege misterul aflat în spatele NUMELUI NECUNOSCUT și al mlaștinilor din Pine Barrens.


Locul în care i-a fost găsit trupul nu era locul în care își găsise sfârșitul. Acesta este unul dintre puținele lucruri clare pe care aveau să le afle.

O mlaștină stâncoasă din apropierea țărmului sudic al statului New Jersey, de la marginea pădurii Pine Barrens. Acolo unde fluxul ridică trupul, îl poartă pe luciul apei și îl depune apoi, încetul cu încetul, în brațele mlaștinii. Ca și cum ar fi purtată pe aripi de vis. Așa i se pare, pesemne, fetei moarte. Acest dans lent în care conduce ba fluxul, ba refluxul. Ca o respirație. Un vânt pișcător de Atlantic venind dinspre nord-est și care își face loc prin păpuriș și covorul de alge. Noapte de noapte, zi de zi. Din amurg și până-n zori. Un vânt neostoit. Un cer umflat de ploaie. Chiar și în toiul zilei, mlaștina pare o nălucă.

Când fluxul revine, trupul pare că se trezește și plutește din nou pe apa sălcie și puțin adâncă, cu o pojghiță de gheață care crapă și strălucește asemenea celui mai șlefuit cristal. Ca o gravură ce reflectă vag șuvoaiele de nori. Noaptea, o lună plină de lumină. Norii mânați de vânt în galop. Ca și cum o bucată din cer s-ar fi desprins de la locul ei și acum ar zbura în derivă. Rafală după rafală, flux și reflux! În timp ce trupul gol și sfâșiat zace pe spate ca scufundat într-un somn adânc. Capul e răsucit nefiresc într-o parte. Gura, căscată într-un strigăt mut. Un strigăt paralizat. Gura e o gaură crestată în carnea sângerândă. Nasul spart, fălcile sfârtecate. Ochii deschiși în orbitele înnegrite, fără sclipire. Părul lung, încâlcit, se unduiește ca algele în apa de la mal. Fluxul nu uită să revină, de două ori pe zi, o izbucnire accelerată de ape. Soarele își trimite văpaia prin ceață, trupul este expus. Un cadavru este ceva stricat. Printre atâtea alte lucruri stricate. Cioturi de copaci morți, iederă moartă. Trupul gol și sfâșiat este stârnit de flux de parcă ar vrea să-l trezească, de parcă l-ar întoarce la viață. Doar că plin de spume și sânge coagulat. Pete întunecate care par a împroșca trupul cu smoală. Încheieturile mâinilor și gleznele sunt legate cu sârmă. Sârma care a tăiat gâtul este atât de adânc ascunsă în carne, încât nici nu se mai vede. Pescărușii se năpustesc, smulg și înjunghie cu ciocurile curbate și ascuțite. Țipetele lor sunt ascuțite, vibrante. Cine ar mai iubi acum acest trup, cine ar mai visa acum la acest trup?

Cine ar mai atinge acum acest trup?


S-a aplecat și a întins mâna, încercând să o atingă.
Doar să o atingă! Să o trezească.
Să-i poată spune: Hei, sunt aici, cineva este aici, lângă tine.


Noiembrie 1976, cu douăzeci și unu de ani în urmă.

În Burlington Township, într-o zonă mlăștinoasă, de-a dreptul sălbatică, în rezervația naturală Deer Isle de la marginea pădurii Pine Barrens. La aproximativ treizeci de kilometri nord-vest de Atlantic City, cu toate că nu există o rută directă spre acest oraș.

Nu există rută directă nici de la Forked River, orașul natal al fetei, situat pe coastă, la nord de Atlantic City.

Douăzeci și unu de ani!

De ce mă bântuie acum aceste gânduri, de ce tocmai acum? Nu știa de ce și nici nu voia să știe.

Nu mai era cel de altădată, era un om în toată firea, și nu un adolescent tulburat. Era soț și avea doi băieți mici. Și fata murise de mult. Și fusese așezată în groapă. În cimitirul bisericii din Forked River, unde o vizita în secret, însă nu și în ultima vreme. Acum nu îl mai fermeca. Îi uitase și numele.

Bineînțeles că nu îi uitase numele. Marcey Mason. Numele acesta era mai adânc întipărit în memoria lui decât propriul nume. Numele unei majorete, al unei fete populare, toată numai zâmbet. Nu ar putea uita niciodată acel nume.

Fata dispărută din Forked River, New Jersey.

Inițial, părea să fi dispărut. "În neant."

Ultima dată fusese văzută plecând de la școală. O zi oarecare din timpul săptămânii, dintr-un început de noiembrie, pe la patru și jumătate după-amiaza, când deja amurgul își întindea aripile. Fata dispărută, așa i s-a spus prin ziare și la știri. Fata dispărută, așa i-au spus toți cei care nu o cunoscuseră sau care nu-i știau familia. Timp de șaisprezece zile a fost căutată. De-a lungul coastei New Jersey, de la Breton Woods și până în sud, la Cape May. Cineva dăduse un telefon anonim poliției ca să anunțe că fata dispărută fusese pedepsită pentru "comportament neadecvat" și că putea fi găsită în sau lângă o apă. O altă informație a orientat echipele de căutare pe uscat, în mlaștinile Pine Barrens și pe malurile mocirloase, acoperite cu arbuști sălbatici, ale râului Batsto. Locuitorii din Pine Barrens nu erau tocmai primitori cu străinii. Cu oamenii legii. Dacă o fată de la oraș a fost răpită, ei nu aveau niciun amestec în treaba asta. Chiar dacă se auzeau tot felul de povești despre trupuri făcute dispărute prin terenurile sterpe, aruncate și niciodată descoperite. Chiar dacă circulau legende locale care spuneau că poți să dispari prin mocirlă ca și cum nici n-ai fi existat pe fața pământului.

Marcey Mason a fost găsită de niște excursioniști aflați pe un traseu din rezervația naturală la șaisprezece zile de la dispariția ei. Fata dispărută din Forked River era aproape de nerecunoscut.

În visele lui, el era cel care ar fi găsit-o. Marcey? Marcey! Cât a fost în viață, nu i-a spus niciodată pe nume. Abia dacă se cunoșteau. Cu toate acestea, în imaginația lui, Matt McBride, în vârstă de cincisprezece ani, era singurul din nu se știe câte sute de căutători care ar fi găsit-o pe fata dispărută.

Și totuși, nu și-o imaginase moartă. Trupul ei, mutilat în mod misterios. Încheieturile mâinilor și gleznele, strâns legate cu sârmă, ca și cum ar fi fost un pachet de resturi, gata de aruncat la gunoi.

Bineînțeles că și-o imaginase vie. Ar fi fost legată cu frânghie, iar în gură ar fi avut un căluș ca să nu poată țipa. Unde ar fi putut să fie? Poate într-o cabană de vânătoare? Ar fi împins ușa și ar fi dat peste ea acolo.

Singurul detaliu în privința căruia nu se înșelase era locul: Pine Barrens.
Marcey? Acum ești în siguranță. Sunt aici.
Sunt Matt McBride. Sunt lângă tine!


Ochii ei ar fi fost plini de lacrimi de recunoștință.
Ochii ei ar fi fost plini de lacrimi de dragoste.


Fata dispărută din Forked River avea șaptesprezece ani și era în ultimul an la colegiul Forked River când a fost smulsă din viața tihnită pe care o ducea, agresată sexual, torturată și, în cele din urmă, strangulată. Și lăsată ca un morman de resturi în mlaștina pustie. Așa se face că fata dispărută va rămâne pentru totdeauna o fată, în timp ce colegele ei de clasă erau condamnate să se maturizeze. Va rămâne pentru totdeauna o fată pistruiată și zâmbitoare. O fată drăguță. "Nevinovată." Acel chip zâmbitor din ziare, de pe pliante și afișe. Acel chip zâmbitor care îți apărea de fiecare dată când porneai televizorul.

Gândul crud i-a venit lui Matt McBride în timp ce privea fix fața zâmbitoare a fetei înainte ca trupul să-i fie găsit: Pun pariu că acum nu mai zâmbești.


A fost găsită în pielea goală. Umilința supremă.
Cu hainele parțial arse, găsite pe șleauri, la câțiva metri distanță de ea.

De îndată s-a răspândit zvonul că ceva din trupul fetei nu mai e la locul lui, că ceva ar fi fost extirpat chirurgical.

Zvonul făcea rumoare peste tot în Forked River, dar nimeni nu știa să dea mai multe detalii. Nimeni din cei pe care îi cunoștea Matt McBride.

De câte ori nu se trezise în patul lui, leoarcă de transpirație și surescitat, întrebându-se: O fi făcut-o cu un cuțit? I-o fi extirpat ceva cu un cuțit? Și ce făcuse cu acel ceva - după aceea?

Nici cei mai cruzi dintre băieții de la liceu nu au scornit glume despre asta. Despre acea parte din Marcey Mason care lipsea.

Fetele se prefăceau că nu auziseră niciun zvon. Sau cel puțin asta făceau când erau băieții de față.

Fata dispărută din Forked River. Matt McBride nu se mai gândise la ea de ani buni. Era sigur de asta.

La fel cum arareori se mai gândea în ultima vreme la Forked River, acolo unde era trecutul lui, copilăria și adolescența. După ce vechea casă fusese vândută și tatăl îi murise, după ce mama și sora s-au mutat în Florida, iar frații s-au împrăștiat care pe unde. Nu interacționase niciodată cu Marcey Mason. Nu îi vorbise niciodată. Era cu doi ani mai mare decât el, ceea ce atunci când ești la liceu aproape că înseamnă o cu totul altă generație. Și ce prăpastie se căsca între una dintre cele mai populare fete din anii terminali, majoretă și bine-cunoscută soprană, și un puști de cincisprezece ani, cu coșuri pe față și vocea în schimbare!

În aproape doi ani, Matt s-ar fi transformat într-un american adevărat, un tânăr suplu, plin de mușchi, preocupat de sport și cu o puternică încredere în sine, iar o tipă mândră precum Marcey Mason l-ar fi remarcat, dar, bineînțeles, nu fusese timp. El era prea tânăr pe atunci.

Ea a murit prea tânără.

Și oricine ar fi fost ucigașul, nu a fost niciodată descoperit.


NUME NECUNOSCUT. În visele tulburătoare, viziunile veneau năvală peste el. Ca un fulger, brăzdând cerul nopții, sfâșiind liniștea în bucăți. Zguduind pământul.

El o pregătise pe femeiușcă să dea telefon. Îi scrisese cuvintele dinainte, apoi distrusese hârtia. Nu avea încredere în ea că le va reține întocmai. Nu că ar fi fost grea de cap precum băiețelul ei, dar era excesiv de dornică să-i facă pe plac, iar într-o asemenea stare nu ai cum să nu o dai în bară. Niciodată să nu le spui prea multe. Ei sunt dușmanul. Oricine ar veni să-și bage nasul pe aici și să pună întrebări despre mine, spui că nu știi nimic. Le spui să vină la mine.

Asta este viața pe care o duce Joseph Gavin. Pe Joseph Gavin îl căutaseră detectivii. Joseph Gavin era cel menit să plătească taxe statului și să-și reînnoiască permisul de conducere o dată la câțiva ani. În viața dusă în pielea lui, Joseph Gavin este sudor. E sudor încă de când a absolvit liceul. Promoția 1976. A liceului Forked River. Un liceu vocațional de artă, specializarea lui. Unde nu a ieșit în evidență printre colegi. Acum mă vezi &, cum ai clipit, am și dispărut.

Joseph Gavin nu avea un program de lucru bătut în cuie. Munca lui nu era o rutină. Cu toate astea, era mândru de priceperea lui, pricepere pe care o moștenise de la tată și de la bunic. Angajatorii îl apreciau. Erau uimiți de tăcerea lui. Ai putea crede că e mut? Părul șaten-argintiu îi cădea pe umeri asemeni lui Hristos, iar barba-i era rară și ondulată. Prin tricoul transpirat i se vedeau mușchii, umerii și brațele ferme. Picioarele îi erau mai scurte, disproporționate în comparație cu trunchiul, iar ochii, blânzi și strălucitori. Pielea îi era puțin ciupită de vărsat. Mișcând din buze, de parcă ar rumega un gând. Un ciudat! Îi auzea uneori pe câte unii râzând de el pe la spate. Dar își vede de treabă.

Joseph Gavin nu este angajat cu normă întreagă, pentru că el este NUME NECUNOSCUT și nu suportă să vorbească la telefon. Nu suportă ideea de sindicat. E al naibii de greu să dai de el. Rareori stă mai mult de câteva luni într-un loc. O să rămână în Clinton Falls pentru că detectivii sunt cu ochii pe el. Sunt cu ochii și pe alți bărbați (știe el bine) & sunt cu ochii pe NUME NECUNOSCUT. A trăit în multe locuri.

De fiecare dată când creează unul dintre manechinele ansamblului Căsătoria raiului cu iadul, lasă în urmă locul creației și se mută în altă parte.

Dar nu atunci când dușmanii sunt cu ochii pe el. Copilăria lui furioasă din Forked River. Unde duhoarea de putrefacție de pe plajă (pești, crustacee, meduze, alge împuțite) îi strâmba nasul până și în somn. Unde uneori simțea că se îneacă, încât nu mai putea scoate o vorbă & venele îi străpungeau fruntea & gâtul ca niște viermi tremurători. La Mountainhome, Pennsylvania, în Munții Poconos, acolo unde se afla în căutarea frumuseții. Pe atunci, avea douăzeci de ani & îi fusese dat să aibă parte de o fericire trecătoare. Acolo era când a avut prima dată viziunea Căsătoriei raiului cu iadul. Acolo unde a trebuit să o sacrifice pe dansatoarea LR. Nu asta intenționase când venise să se pripășească în munți, dar a știut că asta trebuie să facă atunci când viziunea s-a năpustit asupra lui ca o minge de foc.

Nu-și adusese nicio unealtă electrică. Folosise un cuțit pentru eviscerat peștii care-și pierduse de mult luciul. Habar nu avea ce sunt alea tendoane sau ce sunt ăia mușchi ori carne vie. Au mai fost și alte motive care l-au dus la eșec, dar nu și-a bătut capul cu ele.

Apoi la Salem, Delaware, unde a făcut pentru prima oară figurine sub formă de animale și păsări de lemn și le-a vândut în magazinele de suvenire și a câștigat o mie o sută de dolari, toți numai în anul ăla. Apoi la Catonsville, Maryland, unde o viziune l-a îndrumat, a trebuit să aibă încredere că totul se întâmplă cu un rost, și chiar așa a fost. Și apoi la Aberdeen, Maryland. Și apoi întoarcerea la New Jersey, în al treizecilea an de viață. A înțeles că are un rost, că NUME NECUNOSCUT nu poate greși dacă are încredere în semnele care i se arată. Rulota în care locuia, cumpărată din Cherry Valley, unde a stat optsprezece luni, un sculptor și sudor. Apoi East Orange, unde nu a avut nicio viziune, și în cele din urmă Clinton Falls, aflat la optzeci de kilometri de Lismore, de-a lungul râului Weymouth.

În fiecare dintre aceste locuri, NUME NECUNOSCUT făcuse câte un sacrificiu. Făcuse un manechin sacru.

Sperma lui și sângele lor amestecate. Un fluid prețios. Plin de viața pe care o putea observa cu ochiul liber. Amestecat apoi cu nisip și argilă și modelat cu degetele lui îndemânatice și ars într-un cuptor. Transformat în alcătuirea lui sculpturală. Metal topit și turnat și ceară, modelate prin mângâiere și frământate cu dragoste. (Ce șoc pentru NUME NECUNOSCUT să meargă la galeria de artă din Weymouth și să constate că o altă artistă își însușise o parte dintre ideile lui, figuri de ceară făcute manual. Și simbolurile lui reprezentând cruci și vulturi. Tocmai în urâtele ei "colaje". Ceea ce ea nu avea să recunoască niciodată, chiar dacă pretindea că îl admiră și că "vrea să fie prieteni".)

Nisipul acela pietros și sclipitor din Pine Barrens, amestecat cu o argilă din comerț în nuanța sângelui de taur și cu sângele ei și cu fluidul secret al lui NUME NECUNOSCUT. Astfel ca manechinele lui artistice să supraviețuiască trupului sortit morții. Și până și curva aia nenorocită de Oriana, care aproape că i-a râs în față lui NUME NECUNOSCUT, a trebuit să recunoască strălucirea & misterul operei sale.

De curând, lui NUME NECUNOSCUT i se arătase într-o viziune că va veni vremea să-și desăvârșească meșteșugul. Cum ar fi, spre exemplu, să încastreze o pereche de OCHI VII pe o față sculptată în aramă sau piele tratată și ceruită. Geniul lui NUME NECUNOSCUT. Va veni o zi în care va fi ovaționat. Este doar o problemă de timp, iar el poate să aibă răbdare. Încă de când avea nouăsprezece ani, atunci când prima viziune a căzut asupra lui atât de orbitoare și de paralizantă, încât zile întregi nu a putut să scoată o vorbă, a știut că trebuie să-și împlinească destinul chiar înainte de a ști prea bine care va fi acel destin.


Forked River. Pe când încă nu era NUME NECUNOSCUT. În liceul în care, cu o furie mută, la masa de prânz își îmbuiba gura & mațele cu macaroane & brânză. & notele lui mici, de 5 și 6, & profesorii care îl disprețuiau sau îl compătimeau, ceea ce era chiar mai rău. & coșurile de pe față, de pe spate și de pe fund, pe care și le zgârmăna până la sânge cu unghiile lui furioase. & anii în care a trecut invizibil prin fața ochilor celor care nu-l vedeau pe Joseph Gavin, cel care fusese colegul lor de clasă multă vreme. Desenele lui mâzgălite în cărbune în clasa a IX-a, de care și-au râs în barbă. Figurinele lui mici și îndesate, lucrate în lut la atelierul de artă. Proiectul în papier mâché care li se dăduse ca temă, & el era atât de agitat & de transpirat, încât o tot lua de la capăt, îndreptându-și greșelile până când tot lucrul a fost pătat de pastă, & lipsit de valoare & vrednic de dispreț în ochii lui, deși ar fi trebuit să-l înfățișeze pe Arhanghelul Gabriel & l-a zdrobit cu pumnii & a ieșit fugind din clasă & ei au fost prea surprinși ca să mai râdă & poate că le-a fost teamă & nici măcar profesorul care îl disprețuia într-atât nu l-a pârât directorului & i s-a permis să se specializeze în "artă industrială" - așa cum își dorise mereu tatăl lui.

Trebuie să învețe o meserie, așa îl auzise pe tatăl lui spunându- i mamei lui. Când o să vadă de ce e în stare, lumea o să știe că e serios. O să fie OK.
& așa avea să fie, cu timpul.

Concertul de Paște, din aprilie 1976, pe care avea să și-l amintească toată viața! Atâtea zile de căcat & de chin & de dispreț & de ignorat ca un rahat în ploaie, eliminat cu repulsie & ușurare, sunt acum uitate. Joseph Gavin nu voise să participe, dar nu a avut de ales. Atâta timp cât ești la școală, ești prins în capcană & nu ai de ales. De obicei dormita în astfel de ocazii, capul îi pica într-o parte, motiv pentru unii dintre băieți să-i ardă câte una, saliva îi atârna de buza inferioară. Dar de data asta nu a adormit. Fetele din cor în haine de mătase albă, cu fireturi aurii. Și soprana cântând solo Ave Maria. Corul îngânând în fundal. O voce ca de înger & chipul ei ATÂT DE FRUMOS, CĂ NICI NU-I VENEA SĂ CREADĂ. Aproape că nu-și mai putea aminti, privind uimit la scena puternic luminată din scaunul lui aflat la multe rânduri depărtare, cine era fata. Deși locuia în vecinătate, pe o stradă paralelă care ducea spre malul oceanului, la fel ca a lui, & tatăl ei era muncitor în uzină, la fel ca al lui, & era cu un an mai mică decât el, & cu toate astea nu părea mai mică decât el, ci o femeiușcă matură, în toată splendoarea & mândria din vocea ei. & aplauzele, & uralele venind în cascadă... ca o furtună! Pe atunci, el nu și-a spus că Niciunul dintre toți ăștia nu m-ar fi aplaudat așa. Niciunul dintre toți ăștia nu m-ar fi aplaudat deloc. Pentru că el însuși aplauda & striga cât îl țineau plămânii, încât câțiva băieți l-au pocnit ca să-l facă să tacă. & de-atunci, din aprilie 1976, a știut.

Cu toate astea, abia peste șase luni avea să fie sigur. Pentru că nu avea idee ce avea să se întâmple, doar că acea fată era aleasa. Nu îi trecea prin minte O iubesc, pentru că nu existau cuvinte pentru ceea ce ardea înăuntrul lui feroce & de neclintit. & a absolvit, & a terminat cu școala, & a devenit ucenic de sudor, & când o vedea pe stradă se uita grăbit în altă parte ca să nu îl vadă & să își dea seama & ea era una dintre acele fete populare care zâmbesc & spun Bună! tuturor, chiar și rataților & inadaptaților. Chiar și lui Joseph Gavin, care pe atunci era grăsuț & cu părul de culoarea vântului turbat & tuns zero pe laterale și unu în creștetul capului & adesea cu barba crescută de două zile de ai fi zis că e murdar pe față & mergând cu capul plecat & cât de repede putea. & avea să afle că fata (nu-și putea scoate din minte numele ei: Marcey Mason) avea iubiți & îi plăcea un băiat în mod special & era suficient să vezi cum se comportă pe stradă, în văzul tuturor, ca să-ți dai seama ce fac când sunt singuri. & așa a înțeles că îngerul avea sufletul pătat. La fel și trupul. & că frumusețea vocii ei de soprană îl înșelase. & nevoia de a o pedepsi pentru comportamentul ei neadecvat îl durea ca o măsea cariată & așa că, în nopțile nedormite, mustind de duhoarea plajei, care era duhoarea morții din apa oceanului, care scălda țărmurile pentru ca toți să vadă, el a înțeles ce trebuie să facă.


CÂNTĂ PENTRU MINE, i-a poruncit el. & ea era îngrozită & tremura & nu putea cânta. CÂNTĂ PENTRU MINE, i-a poruncit el & ea l-a rugat în genunchi & el i-a spus că o să se roage cu ea, stând în picioare, în spatele ei & lui nu îi era teamă că ea ar putea să fugă, pentru că gleznele îi erau legate cu sârmă, & la fel încheieturile mâinilor, & oricum el ar fi putut să o prindă la fel de ușor cum ai prinde un pește în plasă.

Pentru că avea cheia camionului cu care făcea livrările angajatorul lui & nimeni nu avea cum să afle. & era plecat de ore întregi & totuși mama lui era convinsă că a fost acasă în tot timpul ăsta & a spus adevărul, din moment ce așa credea ea, & nu s-a pierdut cu firea când poliția a luat-o la întrebări, & apoi l-au luat și pe el la întrebări & răspunsurile lui au fost scurte & temătoare ca ale unui băiat speriat & nedumerit de toată situația. & era sudor & un muncitor de încredere. & erau atâția alții, băieți și bărbați, & chiar prietenul fetei care trebuiau să fie luați la întrebări. & convingerea fermă era că făptașul ar fi fost un bărbat din afara orașului. Un străin în trecere. Pentru că nimeni din Forked River nu și-ar fi dorit să-i facă rău fetei ăsteia populare & drăguțe & dintr-o familie atât de apreciată. & zilele treceau și toată lumea aștepta o cerere de răscumpărare & erau o mulțime de apeluri telefonice de la oameni care susțineau că știu unde e fata & cereau o recompensă. & a sunat și el, bineînțeles - ca să explice de ce fusese răpită fata și că nu vrea nicio răscumpărare, el era mai presus de așa ceva! & toate astea au trecut peste el ca apa de ploaie. Ca un film văzut cu ochii lipiți de ecran & cu sunetul dat tare. & în tot acest timp, el și-a văzut fără probleme de viața lui, ca întotdeauna. Pentru că el muncea opt ore, cinci zile pe săptămână & avea un salariu destul de bun pentru un tânăr de nouăsprezece ani. & locuia cu părinții & avea o viață liniștită. & numai el știa cum cântase ea ultima oară pentru el. Îi promisese că o va elibera & ea îi promisese că nu va spune nimănui despre asta (pentru că bineînțeles că îl cunoștea, de aceea venise la el când a chemat-o, cu o voce plină de durere & surpriză, să-l ajute) & ea a cântat pentru el, sau cel puțin a încercat... Ave Maria. Nu mai avea vocea curată de soprană din memoria lui, ci o voce gâtuită & slabă, o voce de fetiță speriată, & nu muzică în adevăratul sens al cuvântului. CÂNTĂ PENTRU MINE, i-a poruncit el & văpaia i-a trecut prin creier în timp ce ea cânta & stând în spatele ei, el i-a înfășurat sârma în jurul părului & al capului & al gâtului palid & degetele lui puternice au strâns, au strâns.
& ASTFEL S-A ÎNTÂMPLAT, DUPĂ CUM A FOST RÂNDUIT.
& PÂNĂ ATUNCI EL NU FUSESE ÎN VIAȚA LUI MAI FERICIT, ȘI NICI MĂCAR NU ȘTIUSE CE AR PUTEA SĂ ÎNSEMNE FERICIREA.