Călătoria lui Walter Benjamin

Jay Parini s-a născut în 1948, în Pittston, Pennsylvania. După studii de filologie și un doctorat obținut în 1975 la University of St. Andrews, în Scoția, devine profesor de limba engleză și predă vreme de șapte ani la Darmouth College din New Hampshire, Hanover. Din 1982 se mută la Middlebury College în Vermont, unde activează și în prezent. Este autorul mai multor volume de poezie, printre care House of Days (1998) și The Art of Subtraction: New and Selected Poems (2005). Este, de asemenea, un reputat critic și istoric literar, volumele sale John Steinbeck (1995), Robert Frost: A Life (1999), Why Poetry Matters (2008), Promised Land: Thirteen Books that Changed America (2008) fiind deosebit de apreciate în Statele Unite.

Parini are o bogată activitate de editor, coordonând lucrări precum The Norton Book of American Autobiography (1998), British Writers Classics (2003), The Oxford Encyclopedia of American Literature (2004). De o deosebită apreciere s-a bucurat și volumul său autobiografic Borges and Me: An Encounter (2020). Romancier de mare succes, Jay Parini a publicat opt romane, dintre care amintim Ultima gară (The Last Station, 1990; 2007; Humanitas Fiction, 2009, 2022), Călătoria lui Walter Benjamin (Benjamin's Crossing, 1996; Humanitas Fiction, 2023), The Apprentice Lover (2002), Rătăcirile lui Herman Melville (The Passages of H.M., 2011; Humanitas Fiction, 2013) și The Damascus Road: A Novel of Saint Paul (2019). Parini locuiește în Vermont, fiind colaborator permanent al mai multor publicații, precum The Guardian și The Chronicle of Higher Education, iar cu articole de opinie contribuie la site-uri renumite, precum CNN, Salon și The Daily Beast. Cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.
În acest roman fascinant, Jay Parini reconstituie ultimele luni din viața filozofului Walter Benjamin, care părăsise Parisul chiar înaintea invaziei naziste din 1940. Pornind de la mărturii, scrisori, jurnale și memorii ale contemporanilor - personalități ale scenei intelectuale occidentale care au supraviețuit celui de-Al Doilea Război Mondial -, Parini îi conturează lui Benjamin un portret de o profundă empatie imaginativă.

La începutul anilor 1930, când climatul intelectual și politic devenise sufocant, Walter Benjamin părăsește Germania și se stabilește în cele din urmă la Paris, unde, timp de zece ani, se documentează, scrie, publică în diferite periodice și concepe marile sale proiecte care așteptau momentul prielnic să fie publicate. Însă turnul de fildeș în care filozoful însingurat se refugiase sperând să rămână neatins de Istorie (încercare zadarnică, după cum îl avertizau cei apropiați) se dovedește un fragil castel de cărți de joc. Eșafodajul vieții sale și rațiunea sa de a fi se năruie odată cu înaintarea germanilor în Franța, iar Benjamin se vede obligat să accepte că lumea în care s-a născut va pieri. Pornește spre sudul Franței, căutând scăpare spre Portugalia, cu speranța de a ajunge la New York, unde deja se stabilise prietenul lui, Theodor W. Adorno. Însă tra­versarea munților către Spania se va dovedi ultima etapă a calvarului.

"Povestea lui Parini este documentată minuțios și redată cu mult dramatism, reunind trăsăturile derutante și contradictorii ale lui Benjamin într-o psihologie vie și credibilă. Parini nu ne vorbește doar despre destinul lui Benjamin, ci și despre cel al intelectualului în societatea occidentală modernă." (The New York Times Book Review)

"Un roman impresionant, extrem de informat, bazat pe viața unuia dintre cei mai discreți, provocatori și tragici intelectuali ai secolului XX, Walter Benjamin. Parini a creat nu atât o biografie ficțională a lui Benjamin, cât o meditație asupra experienței exilului și a cristalizării gândirii moderne. [...] Parini evocă, emoționant și convingător, o întreagă generație de intelectuali copleșiți de revoluție și război și încercările lor disperate de a da sens lumii." (Kirkus Reviews)


Walter era ciudat, dar îl iubeam. "Iubire" n o fi cuvântul potrivit, dar nu mă pot gândi la altul mai bun. A fost teribil, teribil de important în viața mea. Mă scotea din minți, dar și aveam nevoie de el. Adoram să l ascult vorbind. Mă amuza, mă flata, mă tachina, mă mustra. Fiecare conversație era un act de concentrare a atenției; n am egal pentru el în întreaga lume.

Ne-am cunoscut în 1924, în apropiere de piazza din Capri. O zi obositor de fierbinte, în toiul verii; eu încercam să cumpăr niște migdale. Uneori, pur și simplu ți se face chef de migdale. Dar să mă tai și nu mi aș fi putut aminti cuvântul italienesc pentru minunatul fruct. Băcanul gesticula disperat, adresându se într un dialect pe care nu l deslușeam. Îmi tot oferea mărfuri care nu erau migdale. Exasperată, am dat să plec fără migdale, când am observat un bărbat scund, ochelarist, îmbrăcat în costum alb. Stătea chiar lângă mine, respirând profund pe gură, privindu mă prin lentilele groase.
- Pot să vă ajut, doamnă dragă? a întrebat, înclinând capul foarte politicos și atingându-și borul pălăriei albe de paie.

L-am socotit berlinez din prima clipă.
- Cunoașteți cuvântul italienesc pentru migdale?

A început să sporovăiască într un dialect necunoscut și deodată o pungă mare de migdale s a aflat în posesia mea. Nici măcar nu a trebuit să plătesc pentru ea.
- N am cuvinte să vă mulțumesc, domnule, am zis. Ador migdalele.
- Pot să vă însoțesc?
- Dacă doriți, am zis. Era o întrebare aparte, dar avusesem parte de altele mai rele. Trebuie să mă întorc la hotel, am zis. Mă așteaptă soțul meu.

Nu eram căsătorită, însă am simțit nevoia să spun asta, din precauție. Când e vorba de bărbați, niciodată nu ești sigură ce intenții au.

Mi-a luat punga de migdale de parcă era cine știe ce grea.
- Nu i nevoie, i am zis. Sunt destul de voinică - și mi am flexat mușchii.
- Vă rog, dragă doamnă. Trebuie să duc eu migdalele. Sunt produsul limbii mele, la urma urmei.

Ridicol, de a dreptul, dar nu mi a păsat. Mă plictiseam acolo, pe insulă, unde lumina te orbește. Cine vrea să trăiască în mijlocul unui ciob de diamant? După o anumită perioadă, chiar și timpul liber ajunge să te obosească, iar eu așteptam cu nerăbdare întoarcerea la Berlin.

Trecând prin piazza, Walter m a invitat să bem ceva la o cafenea cu tende uriașe, verzi, iar eu am acceptat. Mi era sete, picioarele mă ucideau.
- Permiteți mi să mă prezint, a zis, în timp ce amesteca nenumărate cuburi de zahăr în cafeaua lui - parcă era arab. Și a aprins o țigară. Sunt Dr. Walter Benjamin.
- Iar eu sunt Dr. Asja Lacis.

M-a privit sceptic. Nu eram titrată, dar n-am rezistat tentației să l tachinez. Nu mi a plăcut niciodată obsesia asta pentru titluri a nemților. Herr Doktor cutare, Herr Professor cutărescu.

Am avut o conversație plăcută, deși oarecum indirectă, iar el a insistat să mă conducă până la micul hotel unde ne cazasem Bernhard și cu mine. Îl lăsaserăm pe prietenul nostru Brecht în Posinato și veniserăm aici ca să fim singuri, dar certurile dintre noi păreau să fi început de cum coborâserăm de pe feribot.

Walter Benjamin a dispărut din gândurile mele imediat după ce ne am despărțit, la intrarea în hotel, dar o zi sau două mai târziu a intrat în cafeneaua în care mă aflam cu Bernhard și cu un agent de teatru neamț, Willie Manheim, pe care l cunoscuserăm pe feribot. Walter s a așezat la o măsuță marmorată, lângă ușă, și s a apucat să scrie într un carnet. Din când în când, își ridica privirile și se uita în direcția mea cu acea intensitate asociată cu miopia. Dădea grav din cap, apoi se reîntorcea la notițele lui. De fiecare dată i am înfruntat privirea și am dat și eu din cap.

Ca să pun capăt acestui joc stupid, m am dus la masa lui și l am invitat să ni se alăture, mai ales că Bernhard și Willie păreau nerăbdători să cunoască încă un neamț cultivat. Spre încântarea tuturor, el a vorbit în cunoștință de cauză despre Deutsches Theater din Berlin, administrat de Bernhard, lăsând impresia că văzuse toate producțiile majore din ultimii zece ani.
- Este un domn erudit, a zis Bernhard mai târziu. Am citit câteva din recenziile lui. De fapt, ne am întâlnit o dată sau de două ori, trecător, la una din acele petreceri-monstru organizate de obicei de Benno Reifenberg în Berlin.
- A, Reifenberg, a zis Willie.

Ținea întotdeauna să fie asociat cu editorii literari importanți, iar Reifenberg conducea una dintre publicațiile mai bune ale Germaniei, Frankfurter Zeitung.
- Nu e homosexual? am pus eu o întrebare inocentă, care însă a părut să i înghețe pe Willie și pe Bernhard, pentru care asemenea subiecte erau inacceptabile.
- E un om foarte înzestrat și neobișnuit, a zis Willie. Chiar foarte neobișnuit.

Oarecum, Walter mi a stăruit în minte și aveam sentimentul că o să ne vedem destul de des în anii următori. Aș zice că sunt o persoană vizionară când e vorba de relații, și de la bun început m a surprins că m a găsit atrăgătoare; eu, în schimb, îl socoteam ușor respingător. Ceva din respirația lui mă dezgusta. Mai rău, mă irita felul lui poticnit și perifrastic de a vorbi. Mie îmi plac oamenii care abordează un subiect direct, de a dreptul. Nu i nevoie de vorbire pe ocolite, de a o lua pe după toți piersicii.

Hotelul meu dădea spre plajă, ca majoritatea hotelurilor bune din Capri, prin urmare priveliștea era uluitoare. Îmi plăcea și camera noastră, cu pereți crem, cu tavanul boltit și dale în culori vesele pe podele; prin uși venețiene ieșeai pe o terrazzo unde se lua micul-dejun sub o copertină lată de pânză. Chiparoși eleganți se înălțau ca niște ace în grădina de mai jos, răspândindu și aroma în briza ușoară. În primele ore ale serii, ședeam singură acolo și citeam, în timp ce soarele se ascundea în spatele stâncilor de calcar; aerul se răcorea, rândunelele zburau în picaj, schimbau direcția, trecând și pe la fântâna de dedesubt. Insula mă fermeca: asemenea peșterii lui Prospero, se găseau acolo o mulțime de spirite pline de viață, unele dintre ele aflate în vrajbă.

Mă gândeam adesea la Ariel și Caliban, creaturile opuse din piesa lui Shakespeare, și simțeam încleștarea lor în atmosfera insulei: vocea suavă a spiritului ridicându se peste bolboroseala și râgâiala monstrului. Pământul, văzduhul, focul, apa erau toate prezente aici precum culorile primare, materii ce pot fi transmutate. Pământul și apa erau ale lui Caliban, focul și văzduhul însă erau ale lui Ariel. Am început să scriu un poem despre asta - ca de obicei, s a deșirat în mâinile mele. Nu sunt poetă.

Dar îi iubesc pe poeți. Îl iubeam pe Bernhard, care era poetul teatrului. Și l iubeam pe Brecht, cel mai mare poet dintre toți. Am început să mă gândesc la el ca la fratele rău al lui Prospero. Îmi era limpede că spera să cârmuiască peste regatul meu, voia să facă din mine una dintre multele lui mirese păgâne. Însă chiar atât de nesăbuită nu eram. Nu precum celelalte. Slugarnice, speriate. Își imaginau oarecum că oxigenul va dispărea din lumea lor dacă Brecht înceta să le întâlnească o dată sau de două ori pe lună pentru o noapte pasională. Ce anume le ținea în laț? Zâmbetul lui cu dinți ca niște cioturi nu m a atras niciodată în felul ăsta. Ochii lui erau la fel de reci ca ai mei. Împreună am fi înghețat întreg universul.

Nu e vorba că aș fi rece pe dinăuntru. Uneori sunt poate prea fierbinte. Când doresc un bărbat, e aproape imposibil să mă gândesc la altceva sau să sting flăcările. Care e versul din Racine? "Ard pentru Hippolyte"? E ceea ce rezonează cu mine. Când l am întâlnit prima oară pe Bernhard, am știut că o parte din mine își găsise sfârșitul. Iată destinul, șarpele care și devorează propria coadă. Adusesem pe lume un copil, trecusem prin brațele mai multor amanți. Dar Bernhard, cu privirea lui întunecată și zâmbetul indiferent, a aprins un foc rar. I l am luat femeii cu care urma să se însoare în curând și mi am părăsit copilul pentru el. L am împrejmuit, am devenit o volbură de atenție. Atenția nu mi s a abătut nici o clipă. Am devenit irezistibilă.

Asemenea multor femei, îmi doream iubirea, aveam nevoie de ea: iubirea erotică ce face ca noaptea să ardă în memorie ca o miriște incendiată; a doua zi dimineața și săptămâni la rând după aceea, pășeam parcă în transă pe pământul pârjolit din care săreau scântei. Întotdeauna era dureros, minunat, neliniștitor.

Uneori îmi vine să cred că eu căutam amintirile mai degrabă decât experiențele ca atare, lucirea ulterioară mai mult decât arderea. Dar cu Bernhard, erau nopțile, flăcările ce lingeau tavanul dormitorului său, pereții care licăreau, umbrele îngemănate ale goliciunii noastre.

În străfundul sufletului, eram o femeie a teatrului, și ăsta era unul din aspectele care mă atrăgeau la Bernhard. Încă de pe băncile școlii în Riga am fost atrasă de scenă. Nu întotdeauna ca actriță, ci ca spectator. Prefer viața pe care arta o transformă, o perfecționează. Dar țin ca arta să fie și revoluțio­nară; trebuie să servească necesitățile prezentului, să transmită oamenilor sentimentul de importanță majoră.

E simplist să afirmi pur și simplu că lumea e condusă de economie - ipoteza fundamentală a marxismului -, însă există un sâmbure de adevăr evident aici. Lumea materială e tot ce avem și singura lume pe care o vom cunoaște vreodată. Nu i înțeleg pe oamenii religioși. Au fost împinși, amăgiți, hăituiți să accepte idei fără noimă. Există un Dumnezeu, dar El e lumea: stânci, izvoare, nori, oameni. Fiecare bărbat și fiecare femeie e un mic dumnezeu. Dacă practic vreo religie, este aceea a omului, divinitatea omului, sacralitatea vieții de zi cu zi. Ierarhiile trebuie să dispară: bărbatul mai presus de femeie, regele mai presus de supus, bogatul mai presus de sărac. Mă surprinde și acum faptul că idealurile Revoluției Franceze sunt cele corecte - libertatea, egalitatea, fraternitatea. Poate că nu în această ordine. Egalitatea precede libertatea: nu putem fi liberi dacă nu suntem egali cu toții, măcar material, dacă nu și social. Atâta vreme cât, pe străzile capitalei, un om cerșește pentru pâinea zilnică, nu există egalitate între oameni și nu poate exista libertate sau fraternitate.