Dimineţile nu au uşi, nu au
ferestre, nu au nimic, mi-ar trebui
totuşi ceva, să găsesc în cutia de scrisori
un bilet despre mine, sau un abonament de metrou
ca să ies de aici, sau carnetul meu de cecuri
în alb, sau măcar o daltă subţire
ca un desfăcător argintat de conserve
cu care să deschid o scoică
fără să mă rănesc
abia acum am sentimentul
că merit să urc pe muchia plină de nisip a craniului meu
ca pe o scară de lemn putrezit
sidefată de mare.
1 comentariu
Arhiva rubricii
perpetuum mobile, Dan Mircea CipariuHotel, Cezar BaltagRugăciunea este ceea ce rămâne, Jaan Kaplinsky, traducere de Ioana Ieronimcând eram mic, visam să fiu și mai mic, Ioan Es. PopDiphylleia grayi, Ruxandra CesereanuToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate