Televiziunea ca derapaj în sine

Se vorbeşte uneori, inclusiv la noi, de "derive" şi "derapaje" media, în special de televiziune. Aşa-numitele "derive" sau "derapaje" mediatice se produc cel mai adesea în cazul emisiunilor în direct, cînd, să zicem, un personaj, cel mai adesea un invitat, o ia, cum se spune pe româneşte, razna, acuzînd fără acoperire şi, eventual, in absentia, fără probe, injuriind sau chiar ("în direct" totul este posibil) făcînd gesturi obscene. Şi cînd moderatorul, "gazda", nu reuşeşte, tocmai, să-l potolească, să-l "modereze". Un derapaj de televiziune pot fi însă şi un comentariu deplasat, accente aşa-zis "pamfletare" din partea unui jurnalist sau realizator angajat al postului respectiv: ieşiri din fire, încălcări, tot cum se spune, ale deontologiei, pulsiuni, răbufniri. Sau prezentări de imagini licenţioase, crude, prea violente etc.

Logica aflată în funcţiune aici este una a măsurii, înţeleasă însă nu atît ca "dreaptă măsură", cît în sens pur cantitativ, ca prag care nu trebuie încălcat.

Dar cînd gîndeşti pur cantitativ, nu calitativ, stilistic, o picătură este de-ajuns pentru a face să se reverse paharul. Totul nu este decît pură ipocrizie, formalism de faţadă. Căci dacă n-ar fi evoluat (involuat), dacă n-ar fi "derapat" de multă vreme deja, televiziunea ar fi fost de mult o îndeletnicire, o practică socială de domeniul trecutului. Un personaj precum Gigi "George" Becali, de exemplu, este o continuă derivă, de la un capăt la altul, şi nimic mai mult. Ceea ce nu împiedică televiziunile să-l caute cu lampa aprinsă în toiul zilei. Însăşi tonalitatea vocii, accesele care fac "farmecul" deloc discret al personajului Becali sînt pură derivă, şi ar trebui să constituie din capul locului un avertisment pentru orice televiziune. Sînt televiziuni care-l evită, dar o fac, se ştie, de nevoie, la comandă, din raţiuni pur politice. Dacă nu s-ar fi apucat de politică, Gigi Becali n-ar fi stîrnit nici cea mai mică urmă de boicot, ca acum. Iar boicotul însuşi, atît cît există, împinge, în spirală, spre instalarea "derapajului" ca regim de emisie firesc: cînd cineva te evită, strigi cu atît mai tare.

Fără "derapaje" şi "derive", televiziunea n-ar fi televiziune, aşa cum, dacă ar fi să-l recitim atenţi pe Rousseau, de pildă, nici spectacolul şi pasiunea pentru spectacol, cu mult înainte de apariţia televiziunii şi a pasiunii pentru televiziune, n-ar fi ceea ce sînt. Pe vremuri, însă, la spectacole te duceai (vezi "Iunionul" lui Caragiale), te deplasai, ieşeai, te mişcai. Acum însă, spectacolul şi incitarea la spectacol, deci la existenţa-ca-derivă, există pretutindeni şi permanent, şi în primul rînd acasă.

Logica, de fapt, este dublă: virtutea este totuna cu păcatul. Putem fără informaţie? Nu. Dar poate informaţia fără spectacol? Nu. Pot fi cele două separate? Da: cu artă, cu bun-simţ, cu voinţă. De fapt, adevăraţii oameni de televiziune sînt cei care, tocmai, nu dau curs tentaţiilor şi pantelor implicite ale televiziunii, ci se luptă cu ele, încercînd să le blocheze sau măcar să le domolească. Televiziunea în sine e derivă şi derapaj: altfel nu ar avea succes, n-ar exercita teribila influenţă şi presiune actuală şi, deci, n-ar fi o afacere. Adevăratul om de televiziune este cel care NU face televiziune, cel care practică un fel de minus-televiziune pe fondul, în "cîmpul" intrinsec de sistemică incitare la derapaj al televiziunii-spectacol.

Televiziunea face succes în special cu "directul". Or, ce sînt spontaneitatea, viul, dacă nu tocmai imprevizibilitate. Televiziunea, de fapt, transmite permanent live, stă neîncetat "în direct", conectată, doar-doar s-o întîmpla ceva, vreo "derivă", vreun "derapaj". Ce este ceea ce numim "eveniment" dacă nu tocmai "derapaj" şi "derivă"? De ce stăm mult, tot timpul dacă s-ar putea, în faţa televizorului? Ca să pîndim "Marele Derapaj"!

"Esenţa" televiziunii o constituie ambiguitatea, duplicitatea, complicitatea dintre cei doi versanţi - cel "păcătos" şi cel "virtuos" - al unuia şi aceluiaşi fenomen: curiozitatea. Or, curiozitatea, se ştie, nu are limite, şi ajunge să nu mai distingă: face greu casă cu discernămîntul. Un adevărat curios este curios pînă la capăt şi mult dincolo. Tocmai germenii patogeni dau vitalitate curiozităţii, care, pînă la un anumit "prag", este motorul cunoaşterii: "vreau să ştiu!" "Răul", deci, o dată în plus, nu vine din afară. Ţinut în frîu, "încadrat", este energie. Încurajat, duce la distrugere.

Iar televiziunea îl încurajează. Va urma. Căci aceasta este o cronică de actualitate românească. Încolo, oricît ne-am ascunde după degete, televiziunea, cel puţin tipologic, pierde teren. "Mogulii" media sînt pe zi ce trece tot mai dispreţuiţi şi mai ocoliţi. Nu la noi, fireşte. Nu încă.