Evul Media 100 - Sad but TRU!

În muzeul Bojimans van Beuningen din Rotterdam, traseul însuşi, adică modul de expunere a operelor de artă, a patrimoniului, a devenit fapt de artă, gest creativ. The Collection One (care, în august 2008, va fi urmată de Collection Two), concepută de designerul Maarten Spruyt, organizează şi oferă surprize, treziri, revelaţii, aşa cum îi stă bine (să ne amintim, totuşi) artei.

Astfel, la un moment dat, în plină şi calmă derulare muzeistic-cronologică a istoriei artei, în plină pictură flamandă mai exact, imediat după patriotismul peisagistic (cerurile) lui Ruisdael, nimereşti într-o sală unde, dintr-un fel de cuşcă de sticlă, transparentă, se aude un scîrţîit continuu. Este balansul mecanic, ca de perpetuum mobile, al unui balansoar pe care se află, răvăşit la propriu, manechinul unul personaj masculin, surprins în chiloţi-boxer şi în cămaşă, desfăcut la gît, cu cravata în dezordine, cu capul plecat şi cu faţa mînjită (roşu, albastru etc.) de vopsea, ca după un dezastru, după aflarea unei mari veşti proaste. Pe pereţi, două tablouri de Dali: Le visage de la guerre şi un altul din seria "Shirley Temple". Spectatorul din balansoar (se duce / vine, se apropie / se îndepărtează, participă / contemplă, la infinit, deja mecanic, automat) este imobilizat şi desfigurat ("amprentat") de imaginile picturii secolului XX, are pe figură "chipul războiului". Este o instalaţie special concepută pentru această "locaţie" de către tînărul artist Andro Wekua.

Asemenea acestui personaj, reificaţi de către imaginile media, sîntem şi noi, astăzi. Şi cu atît mai mult, imigranţi istorici recenţi în capitalismul mediatic, noi, românii, acum: cu imaginile de televizor pe figură. Fără artă însă, fără Dali & comp. Media, cu televiziunea în frunte, în loc să menţină distanţa necesară tocmai medierii, comunicării, în loc să menajeze şi să întreţină, astfel, spaţiul public "epidermic", "perna de aer" capabilă să ne ofere percepţie şi viziune în vederea orientării, şi diferenţierea, non-confuzia dintre emiţător şi receptor, ne sufocă şi ne striveşte cu un politic el însuşi degradat, colapsat, telescopat, aplatizat, făcut imagine, adică expresie nemediată, directă, nemijlocită de sine, şi atît. Politic, la propriu, de "plasmă", plasmatic. Sad, but TRU (Traian Ungureanu): viteză, fenomene de crash: gîndire rapidă, ca transmitere, radio (deci doar evocatoare de imagini invizibile, pur mentale!), în direct, a unui meci politic de fotbal, cu preşedinţi-"jucători" (în sens de gambleri, fireşte).

Recent, Realitatea TV a apelat la un alt mijloc de comunicare, tradiţional, scrisul epistolar, şi le-a adresat, aşadar, o misivă preşedintelui şi prim-ministrului, în care, fără să vrea, exprimă contradicţia devastatoarei confuzii dintre media şi politic în care trăim. Căci dacă, aşa cum se spune în finalul scrisorii, cei doi mai-mari ai statului trebuie să purceadă de urgenţă la o "lămurire absolut necesară a opiniei publice din România, a telespectatorilor-alegători", dacă, aşadar, 1) alegătorii sînt telespectatori, 2) dacă, deci, ordinea a fost răsturnată, şi cetăţenii sînt mai întîi telespectatori şi abia apoi, în al doilea rînd, şi alegători, 3) dacă, în sfîrşit, viaţa politică este, de fapt, o campanie electorală perpetuă, atunci este normal, este absolut inevitabil că, aşa cum aceeaşi scrisoare a Realităţii TV afirmă, "actul politic s-a îndepărtat de (sic!) definiţia sa fundamentală: discutarea şi rezolvarea treburilor statului". Media însăşi, în frunte cu avangarda ei postproletară, televiziunea, este cea care a îndepărtat actul politic de la definiţia sa fundamentală.

Nu ştiu cine l-o sfătui şi i-o scrie, mai nou, discursurile prim-ministrului, dar scrisoarea de răspuns a acestuia constituie o perfectă lecţie de manual: "În orice democraţie care se respectă, dialogul între instituţiile statului se face pe căi oficiale, nu prin mass-media". Nu ştiu cîte "grupuri de interese" o duce prim-ministrul în spate, dar, mediatic, el este consiliat perfect. Poate puţin cam prea academic, totuşi, pentru Colosseum-ul vieţii noastre publice, în care etica "directului" televizual a produs deja altoiul monstruos al politicii-fotbal care ucide, iată, şi fotbalul, şi politica.