04.04.2007
Susanna Kaysen
Tinereţe furată
Traducere de Ioana Rotaru
Editura Trei, 2006




*****

Despre o topografie a universului paralel
Lumea te întreabă cum ai ajuns acolo. Ei vor de fapt să ştie dacă nu cumva s-ar putea întâmpla să sfârşească şi ei pe acolo. Nu le pot răspunde la adevărata întrebare. Tot ce le pot spune e că poţi ajunge foarte uşor.

Este foarte uşor să aluneci într-un univers paralel. Sunt atât de multe: lumea nebunilor, a criminalilor, a infirmilor, a muribunzilor, probabil şi a morţilor. Aceste lumi există alături de lumea asta şi seamănă cu ea, dar nu îi aparţin.

Georgina, colega mea de cameră, a pătruns repede şi total, pe vremea când era în anul pregătitor la colegiul Vassar. Era într-o sală de cinema când valuri de beznă se năpustiră asupra capului ei. Întrega lume dispăru pentru câteva minute. Îşi dădu seama că înnebunise. Se uită în jurul ei prin sală să vadă dacă li se întâmplase acelaşi lucru şi celorlalţi, dar toţi ceilalţi oameni erau captivaţi de film. Se repezi afară, pentru că întunericul din sală era prea mult, în combinaţie cu cel din mintea ei.
- Şi după aceea? am întrebat-o.
- Mult întuneric, îmi răspunse.

Cei mai mulţi oameni ignoră tot mai mult, producând o serie de spărturi în membrana care desparte cele două lumi, până când reuşesc să facă o deschizătură. Dar cine poate rezista unei deschizături?

În universul paralel, legile fizicii sunt suspendate. Ce urcă nu trebuie neapărat să şi coboare şi să rămână acolo; şi nu orice acţiune trebuie neapărat să provoace o contrareacţie de aceeaşi mărime. Timpul este, de asemeni, diferit. Poate să se scurgă în cercuri sau înapoi sau poate să sară de la momentul acesta la momentul acela. Însăşi ordinea moleculelor este fluidă: mesele pot fi ceasuri; feţele pot deveni flori.

Toate acestea sunt fapte pe care le descoperi însă mai târziu.

O altă trăsătură ciudată a universului paralel este că, deşi este invizibil de pe partea asta, odată intrat în el, poţi vedea foarte uşor lumea din care ai venit. Uneori ea pare imensă şi ameninţătoare, tremurătoare ca o gelatină uriaşă, alteori e mică şi fermecătoare ca un foton strălucitor pe orbita sa. În nici unul dintre cazuri nu poate fi ignorată. Fiecare fereastră din Alcatraz are vedere spre San Francisco. (...)


Focul
Una dintre fetele de aici şi-a dat foc. A folosit benzină. Era prea tânără la vremea aceea, ca să aibă carnet de conducere. Mă întreb cum a făcut rost. S-a dus la garajul vecinilor şi le-a spus că maşina tatălui ei rămăsese fără benzină? Nu mă puteam uita la ea fără să mă gândesc la asta.

Bănuiesc că benzina se adunase în adânciturile claviculei, într-un fel de băltoace, lângă umeri, pentru că gâtul şi obrajii aveau cele mai multe cicatrice. Cicatricele erau nişte cute groase, uneori roşii, alteori albe, pornind de la gât în jos. Erau atât de groase şi rigide încât nu-şi putea întoarce capul, ci trebuia să-şi răsucească tot trunchiul dacă voia să se uite la persoana care stătea lângă ea.

Ţesutul unei cicatrice nu are ceva caracteristic. Nu este ca pielea. Nu arată vârsta sau boala, nici paloarea sau bronzul. Nu are pori, nici păr sau riduri. E ca o husă. Apără şi maschează ce este dedesubt. De aceea se şi formează; fiindcă avem ceva de ascuns.

O chema Polly. În acele zile - sau luni - în care plănuia să-şi dea foc, numele ăsta i se părea probabil ridicol, dar i se potrivea bine acum, în această existenţă de supravieţuitor, pe post de husă. Nu era niciodată nefericită. Era bună şi îi consola pe cei din jur care erau nefericiţi. Nu se plângea niciodată. Întotdeauna avea timp să asculte necazurile altora. Era perfectă, imobilizată în impermeabila ei carcasă alb rozalie. Reuşise să învingă acel ceva care o mânase şi-i şoptise "Mori!", în urechea ei, cândva perfectă - acum mutilată.

De ce a făcut asta? Nimeni nu ştia. Nimeni nu îndrăznea să întrebe. Din cauză că.... ce curaj! Cine avea curajul să-şi dea de una singură foc? Douăzeci de aspirine, o mică incizie a venelor, poate chiar o jumătate de oră nefericită, stând pe marginea acoperişului. Toţi am avut parte de aşa ceva. Şi chiar de lucruri mai periculoase, cum ar fi introducerea unui pistol în gură. Îl bagi însă acolo, îl guşti, este rece şi unsuros, degetele sunt pe trăgaci şi descoperi că întreaga lume se întinde între momentul acesta şi momentul pe care l-ai gândit, când o să apeşi pe trăgaci. Lumea te va învinge. Pui arma înapoi în sertar. Va trebui să găseşti o altă soluţie.

Cum o fi arătat pentru ea acest moment? Momentul în care a aprins chibritul. Încercase oare deja acoperişurile, pistoalele şi aspirinele? Sau a fost doar o inspiraţie de moment?

Am avut o dată o inspiraţie. M-am sculat într-o dimineaţă şi am ştiut că trebuia să înghit cincizeci de aspirine. Era sarcina mea pentru ziua aceea. Le-am aliniat pe birou şi le-am înghiţit, numărându-le, una câte una. Dar nu este acelaşi lucru cu ce a făcut ea. Eu m-aş fi putut opri la a zecea sau la a treizecea. Şi aş fi putut face ceea ce am şi făcut de fapt, să ies în stradă şi să leşin. Cincizeci de aspirine sunt o grămadă de aspirine, dar să ieşi în stradă şi să leşini acolo, e ca şi cum ai pune pistolul la loc în sertar.

Ea a aprins chibritul.

Unde? În garaj, ca nu cumva să ia foc restul casei? Undeva pe câmp? În sala de sport a şcolii? Într-un bazin gol?

Cineva a găsit-o, dar nu de la început.
Cine ar săruta o astfel de persoană, o persoană fără piele?

Împlinise deja optsprezece ani când i-a trecut prin cap aşa ceva. A petrecut cu noi un an de zile. Alte persoane se agitau, ţipau, se chirceau de frică şi plângeau; Polly privea în jur şi zâmbea. Se aşeza lângă cei speriaţi şi prezenţa ei îi calma. Zâmbetul ei nu era prefăcut, era plin de înţelegere. Viaţa era un iad, ştia asta. Dar chipul ei sugera că reuşise să ardă totul din ea. Avea un zâmbet uşor superior. Noi n-am fi avut curaj să ardem totul din noi - dar ea avea înţelegere şi pentru acest lucru. Fiecare dintre noi e diferit. Fiecare face ce poate.

Într-o dimineaţă, cineva plângea, însă dimineţile erau adeseori zgomotoase: certuri în legătură cu sculatul la timp şi lamentări despre coşmarurile avute. Polly era atât de tăcută de felul ei, o prezenţă atât de liniştită, încât nici nu observarăm că nu venise la micul dejun. După ce am terminat, se mai auzea încă un plânset.
- Cine plânge?

Nimeni nu ştia.
La masa de prânz, plânsetul se mai auzea încă.
- E Polly, spuse Lisa, care le ştia pe toate.
- De ce?

Dar nici măcar Lisa nu ştia de ce.

Spre înserat, plânsetul se transformă în ţipăt. Înserarea este o perioadă periculoasă a zilei. Mai întâi ţipă "Aaaah!"şi "Eeeeh!", apoi începu să ţipe cuvinte.
- Faţa mea! Faţa mea! Faţa mea!

Auzirăm alte voci care încercau s-o liniştească, să-i aline durerea, dar ea continuă să ţipe până târziu, în noapte.
- În ultima vreme, m-am tot aşteptat la aşa ceva, spuse Lisa.

Cred că atunci ne-am dat seama ce proaste fuseserăm. Noi poate aveam şansa să scăpăm cândva de acolo, ea era însă ferecată pentru totdeauna în corpul acela. (...)


Dacă ai fi locuit aici, acum ai fi fost acasă
Daisy era un fenomen de sezon. Venea în fiecare an, înainte de Ziua Recunoştinţei, şi stătea până la Crăciun. De câteva ori a venit şi în mai, de ziua ei. Primea întodeauna o cameră doar pentru ea.
- Vrea cineva să împartă camera? întrebă sora-şefă, într-o dimineaţă de noiembrie, la întâlnirea noastră săptămânală.

A urmat un moment de încordare. Georgina şi cu mine, care stăteam împreună, eram libere să ne bucurăm de confuzia generală.
- Eu! Eu! ridică mâna una care era iubita unui marţian şi mai avea şi un penis mic pe care abia aştepta să-l arate; nimeni nu voia să împartă camera cu ea.
- Eu aş vrea dacă cineva ar vrea dar fireşte că nimeni n-ar vrea, aşa că n-aş forţa pe nimeni să vrea. Era Cynthia care tocmai începuse să vorbească, după şase luni de stare de şoc.
- Stau eu cu tine, Cynthia, sări Polly în ajutorul ei.

Dar asta nu rezolva problema, fiindcă Polly stătea la rândul ei într-o cameră dublă. Colega ei era o anorexică, nou venită, pe care o chema Janet şi care intra în sistem de hrănire forţată, atunci când scădea sub şaptezeci şi cinci.

Lisa se aplecă înspre mine şi spuse cu glas tare:
- Am văzut-o ieri pe cântar: avea şaptezeci şi opt. La sfârşitul săptămânii intră pe perfuzii.
- Şaptezeci şi opt este greutatea ideală, spuse Janet.

Ar fi spus la fel şi despre optzeci şi trei şi şaptezeci şi nouă, cu toate astea nimeni nu voia să împartă camera cu ea.

În cele din urmă, un cuplu de catatonici au fost puşi împreună şi camera lui Daisy a fost gata pentru sosirea ei de pe cincisprezece noiembrie.

Daisy avea două pasiuni: laxativele şi carnea de pui. În fiecare dimineaţă se înfiinţa la cabinetul asistentelor şi bătea nerăbdătoare în tejghea, cu degetele ei palide şi pătate de nicotină, aşteptându-şi laxativul.
- Vreau Colace, şuiera ea. Vreau Ex-Lax-ul meu.

Dacă se nimerea să fie cineva lângă ea, îl împingea cu cotul într-o parte sau îl călca pe picioare. Daisy ura să stea cineva în preajma ei.

De două ori pe săptămână, taică-său, cu faţa aia de cartof pătrăţos, îi aducea un pui întreg, prăjit de mama ei şi învelit într-o folie de aluminiu. Daisy lua puiul în poală, pipăindu-l prin folie şi aruncându-şi ochii prin cameră, nerăbdătoare să-şi vadă tatăl plecând, ca să poată să se apuce de mâncat. Dar tatăl lui Daisy voia să rămână cât mai mult pentru că era îndrăgostit de ea.
- Nu-i vine să creadă că el a produs-o. Vrea să i-o tragă ca să se asigure că-i adevărată, venea explicaţia Lisei.
- Dar miroase, obiecta Polly. Fireşte că mirosea - a rahat şi carne de pui.
- Nu miroase întotdeauna, spuse Lisa.

Şi eu eram de aceeaşi părere, pentru că observasem că Daisy era sexy. Chiar dacă mirosea şi se holba urât sau şuiera şi te împingea, avea acea scânteie care nouă, celorlalte, ne lipsea. Purta pantaloni scurţi şi maieuri, arătându-şi picioarele palide şi slabe iar dimineaţa, când păşea cabalin, de-a lungul holului, fundul ei descria nonşalant semicercuri în aer.

Prietena marţianului era şi ea îndrăgostită de Daisy. O urmărea pe coridor, şoptindu-i languros:
- Vrei să-mi vezi penisul?
- Mă cac pe penisul tău, îi şuiera Daisy înapoi.

Nimeni nu intrase vreodată în camera lui Daisy. Lisa era hotărâtă să facă acest lucru. Avea şi un plan.
- Mamă, ce constipată sunt. Aoleu, repetă ea timp de trei zile. În a patra zi primi de la sora-şefă nişte Ex-Lax.
- N-a mers, n-ai ceva mai tare? raportă ea, a doua zi dimineaţă.
- Ce zici de nişte ulei de castor, spuse sora-şefă. Era extenuată.
- Locul ăsta e un cuib de şerpi fascişti, zise Lisa. Dă-mi o doză dublă de Ex-Lax.

Acum avea şase porţii de Ex-Lax şi era gata să se tocmească. Se postă în faţa uşii lui Daisy.
- Hei, Daisy, hei, strigă ea şi bătu la uşă.
- Cară-te, spuse Daisy.
- Hei, Daisy.

Daisy şuieră.

Lisa se sprijini de uşă.
- Am ceva pentru tine.
- Aiurea, spuse Daisy. Apoi deschise uşa.

Eu şi Georgina le urmăream de pe coridor. Când Daisy deschise uşa, ne-am întins gâturile, dar în cameră era prea întuneric ca să poţi vedea ceva. Când uşa se închise în spatele Lisei, un miros ciudat şi dulceag ajunse până la noi.

Lisa nu ieşi multă vreme din cameră. Renunţarăm să mai aşteptăm şi ne duserăm în sala de mese pentru masa de prânz.

Lisa ne dădu raportul, în timpul ştirilor de seară. Se aşeză în faţa televizorului, vorbind destul de tare cât să ne termine pe toate.
- Camera lui Daisy e plină de carne de pui, spuse ea. Mănâncă pui acolo, are o metodă specială pe care mi-a arătat-o. Curăţă toată carnea de pe oase, pentru că-i place să păstreze carcasa întreagă. Până şi aripile le curăţă de carne. Apoi pune carcasa pe podea, lângă celelalte. Are vreo nouă deja. Zice că atunci când ajunge la paişpe e momentul să plece.
- Ţi-a dat şi ţie din pui? am întrebat-o.
- N-am vrut să gust din puiul ei scârbos.
- De ce face asta? întrebă Georgina.
- Hei, nu le ştiu chiar pe toate, răspunse Lisa.
- Şi cu laxativele ce-i? vru să ştie Polly.
- Are nevoie de ele, din cauza cărnii de pui.
- Aici sunt şi alte chestii, pe care nu le ştim, zise Georgina.
- Ştii ceva, eu am acces acolo! spuse Lisa. Discuţia degeneră imediat după aceea.

Tot în aceeaşi săptămână aflarăm lucruri noi despre Daisy. Tatăl ei îi cumpărase cadou de Crăciun un apartament. "Un cuibuşor de nebunii", cum îi spunea Lisa.

Daisy era atât de mulţumită încât petrecea mai mult timp în afara camerei ei, sperând că va fi întrebată mai mult de apartament. Georgina îi făcea pe plac.
- Daisy, cât e de mare apartamentul?
- Un dormitor, o cameră de zi în formă de L şi bucătărie în care poţi să pui pe masă.
- Vrei să zici că poţi să pui masa.
- Asta am şi spus, proasto!
- Unde e apartamentul acesta?
- Lângă Mass. General.
- Adică pe drumul spre aeroport?
- Lângă Mass. General. Daisy nu voia să recunoască că apartamentul era pe drumul spre aeroport.
- Şi ce-ţi place cel mai mult la el?
Daisy închise ochii, savurând momentul ei favorit.
- Semnul.
- Ce scrie pe semn?
- "Dacă ai fi locuit aici, acum ai fi fost acasă". Îşi strânse palmele emoţionată. Ştii, oamenii vor trece în fiecare zi pe acolo şi vor citi semnul şi vor gândi: "Da, dacă aş fi locuit aici, acum aş fi fost acasă" iar eu voi fi acasă. Idioţii.

În acel an, Daisy plecă mai devreme să petreacă în apartamentul ei Crăciunul.
- O să se întoarcă, spuse Lisa. Dar pentru prima dată Lisa se înşela.

Într-o după-amiază de mai, am fost chemate la o adunare specială, în holul principal.
- Fetelor, spuse sora-şefă, am o veste tristă. Toate ne aplecarăm înainte. Daisy s-a sinucis ieri.
- Era în apartamentul ei? întrebă Georgina.
- Cine-i Daisy? O cunosc? întrebă prietena marţianului.
- A lăsat vreun bilet? am întrebat eu.
- Amănuntele nu sunt importante, spuse sora-şefă.
- Era de ziua ei, nu-i aşa? întrebă Lisa şi sora-şefă aprobă din cap.

Am păstrat împreună un moment de tăcere pentru Daisy.

0 comentarii

Publicitate

Sus