Cu plete cărunte, lungi, Bob stă lăbărțat pe-o bancă-n parc. Devitalizat, a căzut în capcana monotoniei, a burții pline și atât. Rar îi lucesc ochii la vreo ecranizare sau când prinde la tarabă-n piață o carte scrisă ca atunci. În fața lui, pe alee, trec parfumuri, roboți, ha-ha-uri, o armonie că-i vine să-și tragă-un pumn în eu, dar nu, mai bine-și reprimă dorința, haos minimal, mai bine-și mângâie amintiri cu muzică bună, ploaie și fete despletite, dansând goale, cu coronițe de iasomie pe cap. Ehh, Woodstock.
Sanda Burță
Într-o zi, Piotr a refuzat să mai coboare-n mină. Ta-su l-a țintuit de peretele dinspre răsărit și icoana Fecioarei îi împungea umărul stâng. Ți s-a făcut de lumina soarelui, mă?, răcnea bătrânul și Piotr tăcea cu ochii holbați la pumnul ăla negru de cărbune. Apoi, lucrurile s-au limpezit, unii au rămas să sfârtece burdihanul pământului, altul a plecat să caute lumina. A găsit-o-ntr-o tufă-nflorită-n care cânta o mierlă. I s-a făcut de zbor. Acum sfârtecă iar burdihanul pământului. Mai bine-așa.
George Dometi
Unde? În pădure. Cine? Pădurarul. Ce? Tăia. Cum? Cu toporul. Unde, cine, ce le deducem cu măiestrie prin sintagma. Eh, era verdele ciopârțit de o mână pricepută. Cum-ul nu-l eludăm, îl descriem fără prea multe încărcături. Sevă împrăștiată, frunziș alandala, crengi și scoarțe răvășite de tăișul de oțel. Spațiul strâmt a fost creat. Vedem un bocanc ce calcă flori aromatice din specia celor ce cresc cățărându-se pe alte plante. În urma pădurarului parfumul florilor se amestecă cu transpirația lui.
