Părinți și copii sau splendida zi de 23 august

Tatăl meu împlinește astăzi 70 de ani. La noi în suflete e sărbătoare.

Pe străzile orașului s-au ridicat steaguri frumoase, copacii au fost decorați cu ghirlande, o fanfară cântă un imn puternic, iar clopotele de la catedrală răsună până pe continentul vecin și chiar mai departe!

Mi-a fost mereu ușor să țin minte anul nașterii tatei. 1953, când două mari evenimente s-au întâmplat. S-a născut el, a murit Stalin.

Dincolo de o teroare carnivoră pe care am simțit-o față de tata, un conflict ca între două oglinzi, una mare și una mică, adorația aproape bolnavă în fața icoanei paterne, rămâne un puternic monument de dragoste, cu regretul de a nu ne fi născut altfel, în alte corpuri, într-o prietenie care ar fi putut fi una dintre cele mai trainice.

Știți cum ne găsim în spațiu cu anumiți oameni cu care vorbim din primele vorbe aceeași limbă interioară? Cum spunem despre unii: "parcă am fi făcuți din același aluat, măi frate"...

Am avut marele noroc, totodată marele ghinion, să mă nasc fiica unui om făcut din același aluat ca mine, la o distanță de 44 de ani.

Nu știu dacă l-am ales de dinainte să mă nasc sau dacă l-am ales după ce am prins curaj să gândesc, dar l-am tot ales de-a lungul vieții, chiar și când poate n-ar fi trebuit s-o fac, nealegându-mă pe mine, în primul rând, apoi pe mama sau pe alți oameni și alte dorințe.

Deja știu că am să-l aleg întotdeauna.

Să-ți iubești necondiționat părinții. Iată un subiect ridicol. Să-ți ierți neapărat părinții. Și cum să-i ierți și să-i iubești în același timp?

Pentru că da, la un moment dat, se face o rocadă de roluri, iar sensul de curgere al râului iertării se schimbă.

În primul rând că tre' să ierți că te-au adus pe lumea asta, fără să îți ceară vreo părere.
În al doilea rând că tre' să ierți că au fost și ei copii cândva.

Nu mai scriu la lista asta că ne apucă ziua lu' tata de 80 de ani.

Până acum am scris cu vârf de umor ca să evit sinceritatea totală. Mi-e foarte greu să-mi scriu sufletul și să-l public, voi credeți că e spectacol, că e catwalk.

Sinceritatea totală poate să distrugă o lume. Adevărul până la capăt e că au existat momente în care l-am urât pe Dumnezeu, dar pe tata tot n-am reușit.

Durerea cu care scriu e o durere preluată din poetica sângelui, o poetică genetică, moștenită de la familia de lupi, lupi flămânzi și pătimași.

Tatăl meu împlinește 70 de ani, iar eu mă rog adesea să împlinească în viața mea încă 30, de-acum încolo, fiindcă trebuie neapărat să fie părtaș la ce am de gând să fac, să devin, să îi dedic, părtaș la cum știu eu să îmi exprim dragostea, la valuri izvorâte din carnea și inima lui, căci mi-a dat mai multe decât a vrut, s-a dat pe sine... mie.

Privesc fotografiile vechi cu el de când era tânăr și îmi recunosc ochii de tăciune aprins, căutătura gravă, dramatică, zâmbetul ușor ironic.

De ce am venit eu pe lume cu simțuri și trup de femeie, oare? Ar fi fost mult prea puternică oglinda?

Fratele meu, Bogdan, Dumnezeu să-l odihnească, a fost o plămadă a firii, un zbucium intens, dar nevertebrat, până la urmă, căci a plecat la 27 de ani, ca un rock star. Iar fratele meu mai mic, Alexandru, din aceeași mamă, e bijuteria sufletului ei, blând și vesel, cum e natura când își desface petalele.

Dar eu, FIICA, o păpușă de porțelan, țesută din frumusețea femeii care e mama mea, din romantismul nebun al celei care este, totuși, mama mea, duc un blazon greu și irezistibil care este tatăl meu.

Când voiam să mă înțeleagă un bărbat, voiam de fapt, să mă înțeleagă el. Când alungam un bărbat, însemna că nu-i semăna îndeajuns.

Acum nu mai e cazul, că am încercat și eu niște ședințe la o clinică, și mi-am pus oleacă capul la loc.

Dar faza cu cititul tot o să rămână, orice ar fi. N-am cum să scap de asta.

Știam să îl schițez rapid pe papa, în copilărie; cântec preferat: Ciobănaș cu 300 de oi, cântec pe care îl trăiește intens: Sunt vagabondul vieții mele, tobă de carte, rupe pe istorie, creștin ortodox, el a ctitorit Catedrala din oraș, profesor universitar de finanțe publice și economie, dar a terminat și facultatea de drept, scrie poezii pe care nu le publică, să nu știe nimeni că e hiper-sensibil, îi place vinul, face cel mai bun vin de pe planetă, știe sute de bancuri, vorbește prea tare, râde prea tare, e un actor al vieții, nu prea dansează, îl liniștește să lucreze în grădină, a călătorit peste tot pe glob, a cunoscut o grămadă de oameni importanți, a făcut oameni importanți din oameni neimportanți, a fost iubit de băcăuani în timpul celor trei mandate cât a fost președintele consiliului județean, a tăcut despre cât a suferit mult mai mult decât a povestit despre cât a suferit, n-a avut norocul, atâta tot, n-a avut norocul să se arate pe sine în toată formidabila lui genialitate, și nu e destul de înțelept încât să se resemneze, fiindcă are clocot, zvâc, orgoliu, imaginație, ascuțime și har.

Dar de aceea sunt eu aici, norocul lui.