Eseul intimităților nocturne

Este momentul perfect să scriu despre dragoste pentru că în aceste vremuri e o modă magnifică prin care se reinventează romantismul, iar noile povești sau reinterpretări de povești au o morală nouă, surprinzătoare. Nu condamn nimic, e foarte bine că e așa, femeile trebuie să știe că sunt perfect funcționale singure, nu întotdeauna un final fericit înseamnă un final în doi.

Pentru mine, un final fericit e un final în doi.

E o perioadă minunată să scriu cu patima unei îndrăgostite, fiindcă e ceva exotic. Și duc un doliu etern, o știu, duc un doliu etern, printre atâtea teme inovatoare.

Te poți descătușa la nesfârșit și poți purta victorios stindardul ideii că alte lucruri sunt mai importante! Apoi înmugurește în suflet un fior, electroșoc, și gata. De la asta și până la mii de explozii interioare nu e decât un capitol plin de gingășie misterioasă, senzualitate pudică, dulce loialitate, memorie proaspătă, cântec!

Cum ar fi să nu se termine niciodată inegalabila euforie? Să devenim portative valsând, doruri plângând.

Încerc să mă adaptez condițiilor prezente, deși eu mă simt atât de veche.

Îmi place îndrăzneala noului secol, forța, cunoașterea, libertatea, exuberanța! Sunt atât de liberă să colind aproape neacoperită prin lume. Cu multă piele la vedere. Și să înjur tare, vulgar, nepotrivit. Orice ar mai însemna acum "nepotrivit".

Totuși, emoția unui simplu sărut pe încheietura mâinii... atât. O privire adâncă direct la țintă. Sau o vorbă sinceră, tremurătoare, timidă!

Mă dezarmează sufletul; trupuri am mai văzut.

Îmi dau seama că nu mai sunt chiar o puștoaică, încep să mă antrenez.

Am început să-mi supun temperamentul propriei voințe. Mare lucru și controlul ăsta de sine... Nu-i stimez eu mult pe stoici, dar ceva, ceva am preluat de la dânșii.

Prima oară: înghit în sec. Odată cu înghițitul în sec, simt cum nodul din gât se dizolvă în acid, apoi o fierbere gastrică mă încălzește în stomac, unde e fabrica mea în miniatură. Ceva se învârte, ceva se rupe, ceva se sudează; poftă de mâncare nu am, și mi-e rău, mi-e destul de rău. Dar, totul se liniștește, în final, iar stomacul se răcește ca un cărbune stins.

Apoi: număr. Strâng ochii tare, tare, cum ai împături haotic două petale, până la durere de tâmple. Rămasă în întunericul propriului craniu, respir adânc și număr. Un ritm calm. Unu, doi, trei... Număr până ce simt că sângele e potolit.

Și-apoi: muzica. O aleg foarte atent. Uneori, muzica îmi face rău. Am folosit-o adesea în scopuri masochiste, radicale, diavolești. Nu. Acum o aleg cum ai alege florile cele mai frumoase, fructele cele mai coapte, bijuteriile cele mai prețioase. Sucul curge din sunet în urechile mele, apoi ca o miere polifloră mă unge pe încheieturile de creier și de inimă. Nu-mi dau voie să intru în panică.

Dar tremur precum o apă în care se scaldă un zgomot.

Credeam că nu voi pierde o grămadă de ființe. Le-am pierdut cu rapiditatea unei furtuni. Vedeam de departe că le voi pierde și tot le-am legat cu lanț. Știam finalul poveștii de la primul act, dar tot ca mine am vrut să fac!

Nu mai vreau să mă leg cu nimeni.

Oamenii mi se dăruiesc ca bolovanii în palmele desfăcute, apoi se prefac în nisip și se cern printre degetele mele neputincioase.

Mă bucur atât de tare la gândul celor câtorva prieteni care au rămas. Îmi e teamă să mă bucur, totuși.

Încerc să-i mai recuperez pe unii din drum. Nu. Odată trecuți, rămân trecuți. Deși eu asta nu înțeleg. Chiar timpul va conduce lumea? Atunci de ce am mai inventat ceasuri și calendare unde am agățat timpul? De ce ne chinuim să-l îmblânzim dacă oricum nu avem nicio șansă? Chiar e nevoie să vorbim în fiecare zi ca să fim siguri că suntem tot acolo?

Probabil chiar sunt oleacă dusă cu pluta. Zic că iert și nu iert. Sau zic că nu iert și am iertat demult.

Să mă ierte și pe mine cine nu m-a iertat, ca să-mi meargă ceva mai bine... Îmi cer iertarea.

Este momentul perfect să scriu despre dragoste și chiar dacă n-ar fi, tot despre asta aș scrie. Obsesiv. Dar și despre dreptate, onoare, adevăr, o tristețe profundă, masivă, în culori inexacte.

Mă tem, mă tem, mă tem de un dezastru.

Nu sunt singura.

Acum, când trăiesc senzația unui început și nu vreau să mă gândesc la final, nu vreau să știu următoarele acte, nu, nu... Acum, când trebuie să pot respira pentru mine, când trebuie să fac cumva să pot respira... și să nu mă mai doară stomacul.

Toate emoțiile mele stau acolo. Toate.

O moarte sigură.

Voi afla când nu voi mai fi. Acum nu știu să fiu mai deșteaptă de-atât. Dar îmi place de mine că nu mint, fiindcă n-am rușine, iar de aceea pot fi nesimțită, francă, idioată, canalie sau... o prea sensibilă, o prea nemulțumită, într-o prea călduroasă și...

... ar mai fi că singurele mele dorințe...

... aș vrea doar miere, miere, miere
... și un final fericit pentru toți.