Anotimpurile vin de-a valma, că nimeni nu le mai cunoaște rostul!

E gata vara? Nu, nu, nu-mi face asta, lună, soare, vânt...! Cui să mai cer încă puțin? E gata... cu adevărat?
Dar eu n-am apucat să... și nu m-am bronzat până la capăt... și valurile nu m-au... iar nisipul...

E gata... Chiar e gata... Miezul liniștii delicate, distanța dintre frig și frig a est-europenilor, metafora libertății... C'est fini!

În altă viață, asta însemna că urmează să merg la școală și era și plăcut, și neplăcut. Începea o toamnă blândă, eu mestecam gutui cu orele, inhalam miros de carte veche.
În altă viață, n-aveam părinți, plângeam deasupra aragazului și îmi era foarte rușine. "Învață să gătești!" sau "Nu-mi place stilul tău!" sau "De ce nu mi-ai pus chiloții la spălat?" sau "Mă duc la petrecere. Tu nu vii, că nu te droghezi! Ne vedem peste două zile. Poate." Eram în anu' doi de facultate. Masochism moștenit din gena maternă. Odată cu gena rusească. Atât de disprețuită astăzi.
În altă viață, făceam tranziția de la alcoolul de băut vara la alcoolul de băut toamna. Și pregăteam platouri mari cu struguri și zeci de feluri de brânză. Probabil mâncarea mea preferată.

Nu se întâmplă, în fond, nimic. O graniță stabilită tot de oameni.
În cărțile pentru copii, zeița verii, care e aurie și poartă spice de grâu în plete, se retrage, făcând loc zeiței toamnei, care e colorată cu verde, cu părul castaniu închis și poartă struguri violet la urechi.

Copil fiind, o uram pe zeița verii numai pentru că era blondă și super-veselă. Îmi plăcea zeița-iarnă, fiindcă era sora aia rea, cică. Crăiasa zăpezilor. Femeia glacială cu furie mocnind. Rebelă. Obraznică.

Copil fiind, iubeam plecările în diferite țări, vara. Vacanțele în familie. Grecia, Italia, Turcia... O plăcere. Ochii deschiși pe sub apă și mulți străini de mine.

Respir în ultima zi din vara anului în care n-am băut strop de alcool, în care mi-am recuperat sufletul rătăcitor, am eliminat vampiri care mușcau din carnea mea, mi-am schimbat freza, am locuit cu fratele meu, am scris peste o sută de poeme, peste șaizeci de eseuri, am citit peste treizeci de cărți, am privit peste douăzeci de filme, am văzut Succession, mi-am refăcut o prietenie, am făcut vreo trei chestii ilegale, am mângâiat peste zece câini, am dat un casting, l-am luat, mi-am pierdut ambiția, am recâștigat-o, am plâns mai puține! lacrimi decât în oricare alt an, am dormit mai multe ore decât în oricare altă vară, am dat mâna cu peste o sută de oameni, fiindcă am uitat cu toții de pandemie, oricum eu n-am făcut boala aceea niciodată, aveam, pe atunci, prea multă vodka în sistem.

Număr crescător și încerc să aleg un gând bun în defavoarea unui gând prost. Parcă sunt la pescuit de gânduri. În mintea mea se învârt cuvinte mari și mici, multe, multe cuvinte, multe gânduri, se împerechează și se lovesc, n-am liniște nicio secundă; de învățat replici, replici, de reținut coregrafii, de pus la punct linii melodice, versuri, versuri, și toată un zâmbet!

Dar în mine se agită marea.

Am ajuns la vorba părinților mei. M-am surmenat. Așa ziceau.
Dacă am mâncat azi? Absolut nimic.
Îmi pipăi corpul. Mă doare.
Mi-e rău.
Prind câteva minute libere și în loc să le ațipesc, le dansez. Ca să pară că sunt tot eu.

Dar în mine se agită marea.

N-ai cărat pietre, Caterino! îmi zic. N-ai dat la sapă toată ziua sub soarele dogoritor! Nu știi ce-i greul, Caterino!
Bun. Așa e.
Un cârlig mic în comisul drept, un alt cârlig mic în comisul stâng, sus bărbia, expune gropițele, ochi senini, spatele drept, ești profesionistă!
Nici măcar supărările nu trebuie să se vadă! Nimic. Țiplă. Dă din șolduri, privire ageră, flutură din degete a nonșalanță, știi doar, iluzia nașterii lui Venus! Pășesc în vârfurile femeilor din filmele vechi, un flirt scurt cu orice câine al străzii și cel mai important, fermecătoare!

Dar în mine se agită marea.

Nu-i înțeleg pe oamenii bolnavi de boli misterioase. Ce nume are boala care te face să ții cu dinții de trecut? Eu nu o am. Odată trecut, trecutul e trecut, mă întorc la el prin scris când trebuie să găsesc ceva inspirație, dar mă lepăd de vraja sa imediat ce simt că poate să îmi facă rău.

Există niște martirizați ai trecutului care nu vor să-mi dea pace. De ce? Eu nu sunt și n-am fost a nimănui. Am descoperit asta. Mă dăruiesc atât de drastic tocmai fiindcă nu pot fi a nimănui. E un paradox. Dar așa faci când ai o eroare, plusezi. Am o eroare. Cununiile legate zicea cineva. Am râs. Se poate.

Mă simt o proastă cu un creier de nucă. N-am mai citit nimic de câteva zile. Mă usuc.

Eleganța vine din interior. Eleganța de a pluti pe deasupra, cu grația unei păsări, în liniște mormântală de ochi turbați, cu zâmbetul prins în cârlige mici, în timp ce, înăuntru, marea se agită ca o dementă, cu o viteză de 98 km pe oră. Eleganța de a nu fi afară ceea ce ești înăuntru. Eleganța de a îngropa și de a muri de supărare.

S-a lăsat întunericul.
Am mâncat.
Pot să plâng, sunt acasă.
Să scot marea din mine. Se retrage zeița aurie.
Bine ai venit, toamnă! Ajută-mă să scriu mai multă poezie.