În cele ce urmează, Mihai Buzea (n.1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus opt romane. În curs de apariție: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Remușcări și Ploaie mocănească - toate textele aici.
*
Nu cu plăcere am acceptat propunerea celor de la LiterNet privitoare la proiectul legat de Ficțiuni Reale, ci cu înfrigurare. Și cu un imens sentiment al elecțiunii: asta se întâmplă o singură dată în viață și nu oricui. Motivele mele sunt cu totul egoiste, și ca să fiu cât mai exact, iată-le.N-am avut șansa, ca alți scriitori, de a fi în contact cu tinerii autori de literatură română, iar asta mă frustrează cumplit, pentru simplul fapt că habar n-am cu cine mă voi bate în următorii zece ani. Însă acum am primit această șansă, și n-am de gând s-o irosesc aiurea. Mă străduiesc, deci, să fiu cât mai atent, mai corect și mai empatic cu putință, fără a mă teme să numesc slabul "slab" și bunul "bun" - atunci când este cazul. Am parcurs ce-au scris în cadrul proiectului iluștrii mei colegi (Cristina, Cezar, Florin), dar nu voi prelua modelul niciunuia, ci voi merge pe calea mea. Precizez că tot ceea ce scriu aici sunt propriile mele păreri, care trebuie luate drept ceea ce sunt: păreri și nimic mai mult. Dacă e ceva de deprins dintr-însele, cu atât mai bine. Dacă autorii și alți cititori vor simți că și-au pierdut timpul citind ce-am scris, cu atât mai rău. Pentru mine. Înseamnă că nu mă pricep.
Cele două teme sunt Remușcări și Ploaie mocănească. Am de zis trei lucruri, mari și late: unu, că textele sunt surprinzător de bune, în raport cu așteptările mele. Doi, că unii autori lăudați de cei trei colegi nu m-au convins și pe mine, în timp ce alții mi-au plăcut, deși colegii i-au cam demolat. Trei, că mi-ar fi plăcut să comentez fiecare text în parte, nu să operez o selecție, pentru că mi se pare cumva injust: doar fiecare autor s-a străduit să scrie cât a putut el de bine! Dar, pentru că din motive strict obiective nu pot fi discutate toate textele, am ales doar câte șase de la fiecare temă (nu mă întrebați de ce... doar la Cina cea de Taină au fost 13 la masă, nu 12!). Acestea fiind spuse, să trecem la treabă.
Remușcări
Déjà vu. Fiu-meu, de mână cu vecina, la poartă. El plânge, ea e panicată maxim. Acu vreo 4 ani, la fel. Ținuseră chef pentru copii în curte. Distracție mare, muzică, face painting. Clasic. Mai puțin clasic când mi l-a adus acasă, plin de sânge pe un picior pentru că Flo, o corcitură de ciobănesc, scăpase din curtea unde îl țineau închis. Și-l compostase. Taman pe-al meu. În două locuri. Las vechea imagine și încerc să nu arăt speriată. Ce s-a întâmplat? Mami, uite. Și îmi arată piciorul. Flo mi-a făcut remușcări. (Monica Steta)
Splendid. Textul care mi-a plăcut cel mai mult. Să folosești resursele ascunse ale limbii române într-un text de nici o sută de cuvinte nu e la îndemâna oricui. În orice caz, n-ar fi fost la îndemâna mea. Fac o remușcare din felia unsă cu pastă de măsline și trec la textul următor.
Remușcări
Se simțea încolțită. Cuvintele se spânzuraseră tăcut în nodul din gât. O sufocau. Își drese vocea de câteva ori, apoi amețeala o cuprinse liniștitor. Se lăsă pentru câteva clipe în voia ei, dar cicatricea care-i traversa pieptul de la claviculă până sub coaste începu să pulseze violent. Îi vedea pe cei din jur vorbind, dar în minte nu-i răsuna decât urletul metalului care se strânsese peste ea, ca o cușcă în care era încă prizonieră. În mașina din față, niciun supraviețuitor. Bună, sunt Carmen și sunt alcoolică. (Ada Cocoș)
Rotund. Reușit. Final de mare scriitor. Nimic de observat, adăugat, sugerat (poate doar topica, aici: "apoi o cuprinse liniștitor amețeala" în loc de "apoi amețeala o cuprinse liniștitor").
Remușcări
Grăsunica mea iubită. Atât i-am spus și a luat foc. M-a dat la o parte, și-a înșfăcat sutienul și chiloții din așternut și s-a încuiat în baie. Geaba i-am spus că de fapt îmi plac fetele plinuțe, că o iubesc până la cer și-napoi și că am intenții serioase cu ea, n-am avut nici o șansă. Mare bou am fost. A ieșit din baie îmbrăcată, bombănind: Să i-o bagi Angelinei, că ea nu-i grasă. Cu mine ai terminat-o. Băi, care o știți pe Angelina, aia? Poate îmi faceți lipeala cu ea. Dau un whiskey la halbă. (Paul Dârvariu)
Text solid, direct ca un cap în gură și tare ca țuica-ntoarsă. Sunt mici scăpări ortografice pe care le las în seama autorului (o majusculă, o virgulă, chestii de-astea). Se vede totuși că autorul nu a stat mult pe text.
Remușcări
Dacia scârțâie din toate arcurile. E doar șapte și deja soarele mă apasă-n piept prin parbriz. Tăcem. Oprește în parcare și cobor, înghițind în sec. Te conduc sus? Nu, lasă. Îmi pare rău, nu știu cum. Da. Băusem mult. Mda, și eu, mint. Vorbim la școală. Pășesc ca prin apă. Sun la ușă. Tata, vesel: Fain chef? N-a observat că port helancă la 30 de grade. Zâmbesc strâmb și mă-ndepărtez, mormăind ceva de somn. În oglindă îmi pipăi gâtul vânăt. Îmi amintesc ochii lui jenați și mă apucă greața. Mă pun în pat și m-ascund. (Miruna Marin)
Bine scris, m-a convins. E primul text de până acum în care "remușcările" sunt chiar la plural, adică aparțin ambilor eroi ai textului (și ei, și lui. Tatăl nu contează). Apreciez cu notă maximă fraza "Îmi amintesc ochii lui jenați și mă apucă greața".
Remușcări
Lumea ei s-a frânt în ziua-n care a plecat pe furiș. Sărăcia o strângea ca un laț. Au dat câte cinci euro să-i lase să iasă. La capăt o aștepta bătrâna ei. O-mbăia, îi pregătea schimburi, o hrănea cu lingurița. Ajunsese cumva s-o iubească. Absențele le cumpăra cu jucării. Ina nu vorbește, copiii la școală o bat și râd de ea. Asta-i spuneau. În seara asta Ina n-a vrut la telefon, s-a culcat. Păpușa era bolnavă, îi pusese cârpe-ntre picioare să-i treacă. Mama s-a-ntors în odaia de sub măslini și a plâns cu amar. (Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
Text bun, care pare foarte modest până spre sfârșit. Fraza "Păpușa era bolnavă, îi pusese cârpe-ntre picioare să-i treacă" este genială, dar din păcate ultima frază este pur și simplu inutilă, ba mai rău decât inutilă, strică tot efectul. Aș mai completa pe ici pe colo cu câte un cuvânt, dacă tot am scăpat de ultima frază: "Absențele și le răscumpăra cu jucării"; "Ina nu vorbește, copiii de la școală o bat și râd de ea."; "Asta-i spuneau ai ei."; "Au dat câte cinci euro să-i lase să iasă mai repede din vamă".
Remușcări
Ieri i-am zis că mă las de fumat. Astăzi m-a prins lângă fereastră, numărând picăturile pe geam și trăgând cu nesaț fum după fum. Ieri i-am promis că astăzi va fi o nouă viață. Astăzi eu îi vorbesc, ea nu mă ascultă. Dau cu pumnul în geam rememorând nopțile în care ne promiteam zile fără să pronunțăm cuvântul mâine. O doamnă îmbrăcată în alb se apropie și constat contrastul cu negrul din mine. Mâine puteți ridica cadavrul, mă anunță fără vreo emoție pe chip. O întreb dacă mâine e ceva ce chiar există. (Mădălina Mogoș)
Marea forță a textului este cuvântul "astăzi". Aici stă toată greutatea lui: "Astăzi m-a prins lângă fereastră"; "i-am promis că astăzi va fi o nouă viață". În schimb, finalul nu se ridică la înălțimea textului, fiind inutil de lung, cu bătaie spre filozofeală ("întreb dacă mâine e ceva ce chiar există"). Iată cum ar trebui să sune a doua jumătate a textului, din punctul meu de vedere: "Dau cu pumnul în geam și-mi amintesc nopțile în care ne promiteam zile, fără să pronunțăm cuvântul "mâine". Se apropie o doamnă îmbrăcată în alb. "Mâine puteți ridica cadavrul", mă anunță fără vreo emoție pe chip".
Ploaie mocănească
Când l-au văzut la poarta lor frământând în pumn căciula, au știut că ceva rău s-a petrecut. Nu-l voiseră ginere, era un amărât de fierar și fata lor dăscăliță. De te duci după el, io fată nu mai am, a răcnit tată-său și Dafina a-nțeles atunci că-n inima ei, iubirea de bărbat are să fie soră bună cu dorul de mamă. Ce vrei, mă, un' ți-i muierea? Plecase după lut să cârpească poiata, n-a mai așteptat să stea ploaia, se vede c-așa i-a fost scris. Au cunoscut-o după verigheta făcută din cui de potcoavă. (Sanda Burță)
Text reușit, din toate punctele de vedere. Epicul e-aici la el acasă: avem un subiect de roman băgat într-o coajă de alună, ceea ce pare aproape imposibil. Dar iată că s-a putut. Nu am nimic de comentat, chiar dacă "cui de potcoavă" are un nume mult mai precis (caiá). Dar cine mai știe de caiele în 2023?
Ploaie mocănească
Căderea ploii, zile în șir, după întoarcerea de la mare, mă irita cumplit. Mii de ace mi se înfigeau în piele când vreun strop îmi atingea obrajii. O pelerină galbenă, ivită în cenușiul străzii, m-a făcut să îmi închid instinctiv ochii, de parcă, obișnuiți cu bezna, s-ar fi aflat brusc în fața unui bec aprins. Atunci s-a întâmplat. M-a prins de degetul mic al mâinii drepte și a-nceput să-mi țârâie la ureche, cu vocea mea de demult: u-re-se-se-ră-mâ-nem-pri-e-te-ne-o-mi-e-de-se-co-le-fă-ră-în-tre-ru-pe-re. (Ioana Clara Enescu)
M-a surprins construcția acestei text. După începutul care nu anunța mai nimic, nici epic și nici stilistic ("mii de ace mi se înfigeau în piele"), finalul a salvat totul, aruncându-mă, ca cititor, în cu totul alt colț al ringului (regăsirea neașteptată a celei mai bune prietene din copilărie). Nu sunt însă foarte sigur de verbul "a țârâi"; se putea găsi ceva mai puțin exotic.
Ploaie mocănească
Ce faci, copile, cu noaptea-n cap, se sperie părintele la vederea lui Tudorel, mic și înnoroit pân' la glezne. Vreau să mă rog, domnișoara învățătoare e așa tristă că parcă și plânge, am auzit-o că sâmbătă are bilete la teatru în oraș, și-a luat rochie nouă că are întâlnire, nu știu ce-i aia, da' dacă mai plouă, nu o să ajungă. Putem, tata popa, să ne rugăm să oprim ploaia asta morocănească? Mâna părintelui deschise cartea pe când sufletul bun al lui Tudorel deschise ușa curcubeului în clasa domnișoarei. (Anca Postescu Stancov)
Mi-a plăcut mult "morocăneasca". Ce aș fi schimbat aici: noroit în loc de "înnoroit", pentru în loc de "că are", deschidea în loc de "deschise" și ar renunța categoric la sufletul bun și la curcubeul care strică tot efectul, plus la câteva mărunțișuri. Iată cum ar arăta textul, după mintea mea: Ce faci, copile, cu noaptea-n cap, se sperie părintele la vederea lui Tudorel, mic și noroit pân' la glezne. Vreau să mă rog, domnișoara învățătoare e așa tristă de parcă plânge, am auzit-o că sâmbătă are bilete la teatru în oraș, și-a luat rochie nouă pentru întâlnire, nu știu ce-i aia, da' n-o s-ajungă dacă mai plouă. Putem, tata popa, să ne rugăm să se-oprească ploaia asta morocănească? Mâna părintelui deschidea cartea pe când Tudorel deschidea ușa de la clasa domnișoarei.
Ploaie mocănească
După ruperea de nori, a început să plouă așezat. Eram nevoiți să traversăm câmpul plin de noroi cu soția mea la volan și cu fetița pe bancheta din spate. Am plecat și mașina a început să derapeze, să alunece și să sperie copilul în lacrimi. Am zis stop. Scoate ESP-ul, trece pe manual și blochează transmisia. Mașina s-a transformat în tractoraș și am ieșit repede. A doua zi dimineață, când ne-am trezit, fetița a fugit la mașină, a luat-o în brațe și a pupat-o. După 10 ani, o iubesc ca la început. (Aurelian Țolescu)
Construcție cinematografică, final excelent. Lipsește o virgulă, între "câmpul plin de noroi" și "cu soția mea la volan". Încă ceva: o fetiță nu poate lua o mașină în brațe, dar se poate lipi de ea (asta așa, ca să găsesc neapărat nod în papură; în textele mai ample, nuvele sau romane, niciun cititor nu se împiedică de astfel de amănunte. Doar că, din câte înțeleg, scopul exercițiului este tocmai acesta: punerea sub lupă a oricărei imperfecțiuni a textului).
Ploaie mocănească
Rămăsesem în stradă, stropită și plină de noroi, după ce mașina demară. Apa îmi trecea de glezne, așa că mi-am scos pantofii, acum buni de nimic. Rochia se lipise de mine, unii șoferi claxonau, alții lăsau geamul de-o palmă să-mi strige tot soiul de măscări. Bună ocazie să fac trotuarul mai curat, dacă asta mi-aș fi dorit. Rochia, de dimineață albă, luase culoarea cerului supărat pe noi, păcătoșii, iar eu, desculță, înaintăm pe strada ce urca. Printre degete apa își căuta nestingherită rigolele. (Lidia David)
Cuvântul "păcătoșii" e în plus, dar altfel textul rezistă la toate nivelurile. Sugestia rochiei de mireasă (fugită de la nunta ei? Izgonită?) e bine găsită, iar umorul propoziției "să fac trotuarul mai curat" e cu totul neașteptat într-un text tragic, în fond. Aș rescrie așa lunga frază de final: "Rochia, de dimineață albă, luase culoarea cerului supărat pe noi, iar eu, desculță, înaintăm pe strada ce urca. Printre degetele mele, apa își căuta nestingherită rețeaua de canalizare."
Ploaie mocănească
Se trezi în scârțâitul frânelor. Podeaua mirosea acru, într-un colț gemea cineva. Privi afară printre scânduri. Era crepuscul peste taiga. Dacă era seară sau dimineață, nu mai știa. Ușa vagonului fu trasă și aerul rece îi învioră pe toți. Aveți vreun mort? strigă gardianul. Era timpul mesei, se predau morții și se primea mâncarea. Întinse mâinile alături de alți călători în așteptarea sacilor cu pâine. O ploaie rece și cuminte îi învălui brațele și el le lăsă așa, întinse, sperând ca sacii să mai întârzie puțin. (Fabiola Stoi)
Da, aici e forță, nimic de zis. Subiectul nu va fi epuizat niciodată, cel puțin nu în timpul generației mele. Propun câteva ajustări care ar putea trimite textul în ambiguitate (gardianul este SS sau NKVD?): "Se trezi în scârțâitul frânelor. Podeaua mirosea acru, într-un colț gemea cineva. Privi afară printre scânduri. Nu mai știa dacă era seară sau dimineață. Ușa vagonului fu trasă și aerul rece îi învioră. Sunteți toți?, strigă gardianul. Era timpul mesei, se predau morții și se primea mâncarea. Alături de alți călători, întinse mâinile în așteptarea sacilor cu pâine. O ploaie dulce îi învălui brațele și ea le lăsă așa, întinse, sperând ca sacii să mai întârzie puțin."