Aşadar, fără idei preconcepute. Regia lui Alexander Hausvater se simte în fiecare clipă, ceea ce în principiu nu ar fi bine, dar în cazul spectacolelor Operei bucureştene se întâmplă atât de rar, încât situaţia nu putea să ne producă decât bucurie. Iar această abordare este contemporană cu ceea ce se întâmplă pe scena de teatru românească şi, într-o oarecare măsură, cu ceea ce se întâmplă pe scenele lirice europene. O astfel de opţiune presupune că din punct de vedere muzical totul merge bine, ceea ce din fericire în premiera Operei Naţionale din Bucureşti cu Trubadurul de Verdi, condusă muzical de Iurie Florea, s-a întâmplat. Distribuţia nu a fost cunoscută până în ultimul moment, cu excepţia tenorului venit de la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, Akhmed Agadi, o voce puternică, curată, care nu întâmpină probleme în abordarea tehnică a rolului masculin titular. Un alt oaspete a fost mezzo-soprana Liliana Lavric din Republica Moldova, poate vocea cea mai puţin sigură dintre titulari, deşi o prezenţă plină de vitalitate, care a intrat bine în rol. Opţiunea pentru Mariana Colpoş (din alte trei variante) s-a bazat cu siguranţă pe remarcabila susţinere şi nuanţare vocală pe care a oferit-o ea rolului Leonorei, chiar dacă expresivitatea corporală nu reprezintă punctul ei forte. Singurul rol în care am descoperit şi vocea "locală" şi disponibilitatea actoricească a fost cel al Contelui de Luna, susţinut de Iordache Basalic, care a intrat perfect în hainele personajului, aşa cum spuneam mai devreme, fără idei preconcepute.
Acest spectacol va naşte cu siguranţă patimi, de la "ce circ, Doamne...", până la "în sfîrşit se petrece ceva şi la Opera noastră", reacţiile din sală fiind de toate tipurile. Scenografa Viorica Petrovici, a cărei contribuţie a fost esenţială în impactul vizual al opţiunilor regizorale, îmi spunea înaintea premierei: "Acum, când încă mai am diferite lucruri de făcut la acest spectacol mă gândesc la reacţiile care vor veni şi aş dori să fie reacţii, nu prejudecăţi. Faptul că spectacolul de operă este considerat tradiţionalist nu ne împiedică să credem că putem schimba ceva în mentalitate. Este tradiţional pentru că am acceptat să vedem acelaşi spectacol timp de 50 de ani (varianta anterioară de Trubadurul s-a montat la Bucureşti în 1958 n.n.). Eu cred că spectatorul de operă este acela care trăieşte muzica pe care o ascultă sau pe care o poate vedea cu ajutorul nostru. Nu cred în spectatorii specializaţi."
Revin la postura din care mi-am propus să privesc acest spectacol, aceea a spectatorului care merge la teatru, dar despre operă are înrădăcinată părerea că nu merită, că e un gen desuet prin definiţie. Gravată pe o versiune muzicală dinamică a uneia dintre cele mai populare opere romantice, regia lui Hausvater reuşeşte să limpezească o poveste tragică şi complicată, pe care convenţia spectacolului cântat în italiană o face greu de decodificat pentru publicul non-meloman, chiar urmărind titrajul. Intervenţiile actorilor Constantin Florescu, Mircea Anca, Corina Guşeţ, Roxana Guttman, Raluca Botez, acţiunea desfăşurată uneori pe trei sau patru planuri în adâncime, dar şi pe verticală, fac ca spectacolul să nu poată fi ascultat cu ochii închişi deşi, repet, muzical lucrurile decurg bine (mai ales pentru cei care nu cunosc neapărat textul pe dinafară). Un aliat important şi-a găsit regizorul în Corul Operei (pregătit remarcabil, ca de obicei, de Stelian Olariu), cor ai cărui componenţi s-au arătat dispuşi să joace într-adevăr fără complexe şi în semnatara mişcării scenice, Mălina Andrei, care i-a avut la dispoziţie alături de muzicieni, pe balerinii Operei şi un grup de elevi ai liceului de coregrafie bucureştean.
Comentariile nu se vor opri aici, însă riscul de a-i scandaliza mai ales pe "profesionişti" şi l-au asumat atât regizorul cât şi directorul Operei, Cătălin Ionescu-Arbore. Şi cred că merită.
Copy right foto: Virgil Oprina