Pentru un nou discurs politic: popular şi creştin

Un discurs societal care să capitalizeze pe religiozitatea oamenilor pentru a oferi o alternativă politică la populismul de stânga - care pare de neĩnvins - îmi pare singurul capabil, deocamdată, să construiască alternativa politică şi care să şi câştige alegeri; cu condiţia reconstrucţiei de jos ĩn sus a unui asemenea discurs şi, mai ales, a ţeserii legăturilor dintre o nouă intelectualitate şi o nouă biserică. Până la a le defini pe acestea, noi, să vedem ce se petrece cu o parte considerabilă a laicatului intelectual şi cu mulţi dintre oamenii bisericii.

Primul punct: intelectualitatea. Realizarea ca intelectual nu este privită la noi drept obiectiv ultim de carieră. A fi profesor universitar, bunăoară, nu mai mulţumeşte până la capăt. A fi cercetător - nici atât. Nu mai avem tentaţia operei magna, a proiectului încheiat într-o viaţă de om, a edificiului isprăvit. În loc să îşi fructifice la maximum potenţialul profesional pentru care s-au pregătit şi harul, de la care cei ce au investit încredere mult aşteaptă, în loc să îşi scrie cărţile, operele în completare, parte dintre bunii acestei patrii merg în locuri de perdiţie unde îşi macină forţele, măsurându-se inegal şi inutil cu stihiile, sau dispar în faldurile corpului diplomatic. Fireşte, nu e de neglijat distanţa care separă lumea reală, unde se fac bani, de lumea învăţământului superior şi a cercetării avansate, unde bani nu se fac, din pricină că, de doisprezece ani, guvernanţii îşi trădează sistematic patria sabotându-i învăţământul (cu excepţia remarcabilă a ministeriatului Marga). Expertiza este uneori mai necesară acolo unde emerg şi lucrează forţele pieţii, decât în stagnantul regn al funcţionărimii publice, acolo unde se consumă energie în van. Nu există, "deci", doar "virtuţi prost plasate" (A.Pleşu), ci şi competenţe la fel de prost administrate.

Or, steagurile lui Pristanda şi proiectele de societate propuse în doisprezece ani de către intelectualii români se numără cam la fel. Suntem, la nivelul discursului public promovat de către aceştia in urmă, încă în stadiul unei nocive, dizolvante culturi a văicărelii. Ieşirea din tărâmul strict al profesiunii, ocupat fără mari eforturi, căci densitatea de experţi (şi, deci, de expertiză) e redusă, nu se produce, aproape exclusiv, decât pe drumul bătătorit al suficienţei dezangajate, care judecă şi dă verdicte din aerul olimpian, dar sulfuros, al opiniei nesolicitate. Plângerea de la începutul mandatului a fostului preşedinte a fost reală: când au fost invitaţi să se implice direct în schimbarea geometriei sistemului pe care îl huleau la oral şi la scris, mulţi distinşi intelectuali au picat la proba practică, refuzând să se implice.

Ştim toate motivele eşecurilor noastre, ca societate, dar nu suntem capabili să producem modele alternative. Cunoaştem toate defectele celor care se angajează direct, dar refuzăm să o facem noi înşine. Nici în posturi administrative sau executive, nici în postura onorantă de expert consiliind un om politic sau o grupare, nu se găsesc prea mulţi intelectuali de calibru după 1989 (cu excepţia, fulminantă de altfel, a d-lui Andrei Pleşu, ori a deja menţionatului domn Marga). Toţi şed mai pe moale, în zona "comentariului", a "analizei". Proiectele însă lipsesc, lipsesc. Lipsesc! Nimic nu se coagulează, prea puţine institute de cercetări ale societăţii chiar lucrează, sau, dacă o fac, discreţia le este handicap sever, devreme ce în spaţiul public ar trebui să se petreacă demersurile lor. Dacă Institutul de studii democrate a produs o chartă a învăţământului, ea nu este încă un document de vizibilitate şi dezbatere publică, într-un moment când se pregăteşte, de pildă, o lege "nouă" a învăţământului superior. Dacă există studii liberale, ele se întâmplă la club, dar nu se văd acolo unde pot lucra efectiv, în/asupra spaţiului public. Cât despre proiectele creştin-democrate de societate, ele chiar sunt sublime...

Care este soluţia? Ca peste tot altundeva decât la noi, ea este una: expertiza. Profesionalismul atent şi serios în (cel puţin) un domeniu de "calificare" este vitală pentru ca pronunţarea dinspre acest domeniu cunoscut asupra problemelor spaţiului public să nu devină ridicolă. Celelalte opinii trebuie ţinute in sotto voce, întrucât, deşi cu siguranţă deosebit de interesante, ele nu se proiectează pe acelaşi fundal de credibilitate ca acelea ale unui specialist. Nădăjduiesc că întoarcerea unui număr semnficativ de asemenea specialişti de prin şcoli occidentale să schimbe profilul pronunţării unei opinii în spaţiul public românesc şi să îl îngreuneze cu substanţă şi concreteţe, cu aplicabilitate şi perspectivă temporală. Cultura văicărelii trebuie extirpată şi înlocuită, de către tânara generaţie, cu una a proiectelor de viitor fezabile. Cinismul şi suficienţa inaderentă la realitate care patronează încă spaţiul public sunt plicitisitoare deja, oricât de impunătoare vor fi fiind numele care le proferează.

Legătura dintre intelectualii laici şi clasa indispensabilă în ţeserea unei politici populare plauzibile - preoţii - s-ar putea să se dovedească însă utopică: primilor mult le place adăstarea ĩntr-o dulce (alteori violentă) contestare a tot ceea ce e "contaminat" religios; majoritatea nu-s nici atei, nici liber-schimbişti. Revistele literare (pentru că reviste de cultură prea puţine există) sunt "de stânga", fie ĩn sensul "generoşilor », fie ĩn sensul "modernităţii" proiectului. Cele de "dreapta" sunt fie de felul tribunei de tot sălcie şi exclusiv retrospective a intelectualilor legionari din exil, fie isteric-naţionaliste. Nici unul dintre partide nu a reuşit să ĩşi constituie un think-tank veritabil, care să producă doctrină proprie şi proiecte sectoriale ĩn spiritul acesteia. Aici văd calea noastră: un proiect de realitate adecvată datelor tragice ale locului, realist (sustainable development) şi suficient de spiritual şi creştin pentru a fi atractiv atât "jos" cât şi "sus".

Preoţimea ĩn schimb pare captivă în massă unei retorici mic-teologice şi unui feudalism care ĩşi are interstiţii omniprezente, dar separate de restul corpului social - de la mânăstiri la armata de bătrâne-cu-parastase. Asta pare să-i ferească de necesitatea teologiei celei ĩnalte, a hermeneuticii, a gândirii religioase fecunde. Carenţa ştiinţei de a face biserici în România contemporană vine pe un fond ĩncă şi mai primejdios pentru soarta credinţei ortodoxe, anume absenţa a cel puţin două generaţii de gânditori pe temele sacrului, teologi de substanţă, cărturari care să facă oficiul de hermeneuţi, de "traducători" pentru vremea noastră ai teologiei ortodoxe [1] . Altfel, nivelul discursului - ierarhiei, al preoţilor, al publicisticii patronate de aceştia nu se ridică - ĩn punerea problemelor, formulare a argumentelor, concluzii - ĩn ceea ce priveşte chestiunile care privesc societatea, dincolo de o periculos de săracă retorică a naţionalismului, sau a auto-ĩncapsulării ĩn nostalgii ale trecutului medieval, dacă nu de-a dreptul "mioritic", anistoric.

Nu se pot oferi cu seriozitate drept unice proiecte de viitor doar reverii paseiste ale câte vreunui distins monah aflat la răspântiile senilităţii. Prin comparaţie, un studiu fie şi sumar al site-ului Vaticanului ne oferă imaginea unei biserici care se gândeşte şi se regândeşte pe sine, la un nivel al discursului teologal pe care ne lasă visători (am ĩn minte, bunăoară, mesajul papei către diferitele categorii socio-profesionale; cele către artişti, oameni de ştiinţă, meşteşugari sunt de un interes special pentru cineva care contemplă relaţia dintre intelectual, om de artă şi biserică).

Biserica ortodoxă - o spun cu disperare - nu pare să aibă pregătite nici măcar o strategie a chestionării prezentului, necum răspunsuri de autentic nivel intelectual pentru România contemporană, la nici unul dintre nivelurile de articulare ale acesteia: social, politic, artistic, economic. Evenimentele majore ĩn viaţa ecclesiei o găsesc pe picior greşit, nepregătită, ĩn defensivă sau de-a dreptul ĩmpotrivindu-se lor nediferenţiat şi necritic. Dimpotrivă, iniţiativele societale fie au venit prea târziu pentru a fi efective, fie se dovedesc păguboase. Biserica pare a se configura ĩn momentul de faţă ĩntr-o ariergardă a societăţii, dar nu ĩn sensul păstrării vii a tradiţiei, ci a sărăcirii acesteia ĩn numele unui paseism redus la ritualuri şi citate ĩngânate, cu toatele din trecut pentru că prezent citabil nu există, mulţumindu-se cu elogiile indistincte ale vulgului şi ale unei mâini de tineri pe care nu credinţa ĩi mână acolo, ci disperarea lipsei de alternativă: curând, ei descoperă, dacă nu cad ĩn fanatism şi auto-hipnoza recitării sloganurilor, că nici biserica nu le oferă o alternativă reală, alta decât consolarea lăcrămoasă. Un singur punct luminos aici: lovitura de PR dată de două ori în 2002: 1) prin încredinţarea alegerii proiectului de catedrală patriarhală unui juriu reprezentând instituţii fundamentale ale statului şi cu componentă majoritară de experţi într-ale arhitecturii şi 2) prin alegerea proiectului câştigător care aparţine pe de o parte unei instituţii publice (UAUIM) şi unei echipe foarte tinere de arhitecţi şi studenţi, pe care am avut onoarea să o conduc.

Dar asta este o fericită excepţie; nu se poate miza serios şi ĩn durată lungă pe "virtutea" localizării ĩn afara timpului istoric şi ĩn afara problemelor comunităţii, pe lipsa discernământului critic şi pe anti-intelectualism. Pentru cea mai elogiată instituţie din ţară, a oferi doar - destul de scumpe - servicii ale ritualurilor de trecere este prea puţin. S-a resemnat Biserica să nu mai reprezinte corpul viu şi (o parte din) mintea acestui neam? Intelectualii care ĩi chestionează anumite gesturi (sau absenţa lor), cei care se ĩndoiesc de anumiţi ierarhi nu sunt mai puţin ai Bisericii decât lăudătorii ei necondiţionaţi; aş ĩndrăzni să spun că dimpotrivă; or, ei sunt blasfemiaţi fie direct de către "destinatarii" criticilor, fie prin gurile fără minte ale unora care cred că infailibilitatea este un atribut uman - oricine ar fi omul respectiv.

Note:
[1] Abia mai recent, prin Theodor Baconsky sau Cristian Bădiliţă, pare a se configura un nou interes intelectual din interiorul creştinătăţii ortodoxe autohtone.