Ramificaţii

O clădire poate semnifica şi prin aluzie. Pornind de la forma unei clădiri se pot deduce asemănări cu forme existente în realitate, apoi prin semnificaţiile şi referinţele pe care le au aceste forme de categorie secundă se pot transfera semnificaţii clădirii iniţiale. Construirea de lanţuri de semnificaţii pe care le poate crea o clădire în acest mod poate fi o soluţie de aducere la lumină a unui mod de a semnifica al unei clădiri. Ceea ce trebuie în schimb tratat cu discernământ este posibilitatea de compunere, chiar în sensul matematic al cuvântului, a funcţiilor de semnificare pe care o presupune construcţia de astfel de lanţuri de semnificare. Utilizarea acestor lanţuri poate naşte probleme care pot afecta veridicitatea interpretării.

Construcţia de lanţuri de semnificare pornind de la o operă de arhitectură poate duce la asimilarea, nejustificată de proprietăţi a elementelor operei, iar prin juxtapunerea acestor elemente putem ajunge la contradicţii în interpretarea operelor de arhitectură.

Lanţurile de semnificare nu trebuie să aibă pretenţia de unicitate a "drumului" de la simbol la clădire, la fel cum un simbol poate referi lucruri diferite în lanţuri de interpretare diferite.
Aşa cum unicitatea lanţului de interpretare este îndoielnică şi poate să apară doar în cazuri particulare (şi de cele mai multe ori banale), şi existenţa lor este problematică. Există o sumedenie de exemple de opere de arhitectură care nu semnifică. Pentru că spre deosebire de alte arte, funcţionarea obiectului de arhitectură nu este neapărat cea de semnificare. O clădire poate fi construită şi poate funcţiona pentru multe alte motive decât pentru cel de semnificare. Iar această funcţionare, dacă survine, induce semnificare în mod direct: "To mean in such a way is not thereby to function as an architectural work" .

Judecarea operei de arhitectură
Semnificaţia unei clădiri poate fi urmărită de autor, concepţia clădirii să fie rezultatul şi întruchiparea unui lanţ întreg de legături referenţiale, sau autorul să creeze o clădire care să nu semnifice nimic deliberat. Intenţia autorului este în acest caz un element important pentru validitatea unei interpretări, pentru că poate fi determinantă pentru cursul acesteia. În cursul unei interpretări, se poate ajunge a se cunoaşte ceea ce a urmărit autorul, sau aceasta este imposibil de determinat. În cazul în care intenţia autorului este cunoscută şi izolată ca atare, se poate ţine cont de ea, sau poate fi ignorată sau considerată nefiind esenţială. Pot fi date multe exemple de clădiri care au fost concepute cu o intenţie clara, puternică, a autorului, iar în viaţa lor, de ani sau de secole, au suferit atât de multe alterări, modificări, "refuncţionalizări", încât intenţia autorului este de nerecunoscut ca atare în operă, ea neputând fi cunoscută decât eventual din însemnările acestuia sau din scrierile epocii. În acest caz, a funda o interpretare a unei opere de arhitectură pe intenţia autorului este în cele mai multe cazuri un fapt discutabil. Expresia modificărilor aduse clădirii, modificări care pot induce diferenţe majore între interpretări făcute la anumite intervale de timp, are şi un revers. Este vorba de păstrarea clădirii într-un spaţiu care s-a modificat mult de-a lungul vieţii respectivei clădiri. Aici nu este vorba doar de încadrarea clădirii în situl din care face parte, pe care îl determină şi care o determină, ci la întreg contextul epocii în care a fost creată. Dacă acest context originar al clădirii s-a pierdut şi nu mai poate fi cunoscut, interpretările pe care le aduce noi astăzi respectivei clădiri s-ar baza pe elemente care nu mai au legături strânse cu originea ei. Cazurile nu sunt rare şi nici restrânse într-un anumit teritoriu, ele se află la tot pasul.

O altă limitare a interpretării vine de această dată din partea interpretului. Dacă o limită a fost dată de dimensiunea vieţii operei de arhitectură, a doua de dimensiunea spaţiului în care această operă îşi duce viaţa, a treia limită a interpretării este dată de cel care face interpretarea şi de modul în care acesta o face.

De exemplu, o biserică ortodoxă poate fi văzută de un creştin militant ca o coborâre a cerului pe pământ, în timp ce un ateu sau un apartenent al altei religii poate vedea în ea doar o clădire mai mult sau mai puţin bine realizată. Interpretarea este astfel dependentă de perspectiva din care opera este privită, sau de ceea ce interpretul focalizează în respectiva operă - şi este rezultatul încărcării simbolice şi semantice pe care cel care interpretează o conferă operei. Modalitatea de a iniţia şi desfăşura interpretarea este de asemenea esenţială şi determinantă. Prezentată la faţa locului sau prin imagini (fixe sau film), opera de arhitectură necesită, pentru perceperea şi înţelegerea ei, timp. Expunerea, interpretarea operei de arhitectură nu este doar o funcţie de imagine, ca de exemplu pentru pictură - un tablou poate fi perceput imediat, dintr-o privire - ci este şi funcţie de timp. Imaginile astfel percepute sunt reasamblate selectiv, eterogen, pentru a construi din ele o imagine complexă a întregii opere de arhitectură. Această imagine complexă este construită de cel care purcede a înţelege opera de arhitectură, independent de cel care o prezintă într-un fel sau altul. Aşadar această imagine complexă este deja ea însăşi o interpretare, asamblarea componentelor ei făcându-se prin prisma ideilor noastre despre clădire, despre elementele ei, despre semnificaţia acestor elemente - cea pe care o au sau cea pe care le-o acordăm noi.
Se pune acum problema unicităţii unei interpretări veridice date pentru o operă de arhitectură. Soluţia la această problemă se găseşte, în viziunea autorului textului între două abordări pe care le putem denumi extreme ale interpretării.

Una din aceste extreme este absolutismul interpretativ, prin care se impune o interpretare corectă, faţă de care nu există alternative. Corectitudinea acestei interpretări absolute este legată de şi dependentă cu acordul ei cu intenţia autorului. Însă posibilitatea unei astfel de corelări este practic nulă în lumina celor expuse mai sus.

S-ar putea transpune această posibilitatea a existenţei unei interpretări imuabile relativ la starea, la funcţionarea, la semnificaţia actuală a clădirii. Dar în acest caz a pune problema unei interpretări standard, imuabilă, faţă de care orice altă interpretare să fie greşită, este absurd. "O operă de artă de obicei semnifică în moduri variate, contrastante şi schimbătoare şi este deschisă la multe interpretări în egală măsură bune şi dezvăluitoare."

Aici suntem la un pas de extrema opusă, relativismul radical, în care practic orice interpretare este posibilă şi veridică, în care dispare orice diferenţă între bine şi rău. Evident această perspectivă este reducţionistă şi nu este de un interes aparte.

Soluţia se află în ceea ce poate fi definit ca "relativism constructiv" - prin această abordare, se "insistă pe recunoaşterea faptului că între mai multe elemente ale unei opere unele - chiar unele care sunt în conflict cu altele - sunt bune în timp ce altele sunt eronate" .

Diferenţa între aceste elemente, bune şi eronate, este cheia oricărei interpretări a operei de arhitectură. Este evident că această interpretare depăşeşte noţiunea de adevăr, pentru că adevărul este specific exprimării verbale. Dar nu numai pentru aceasta, ci şi pentru că opera de arhitectură nu urmăreşte nici a exprima şi nici a statuta un adevăr.

Opera de arhitectură urmăreşte a da un răspuns bun cerinţelor care i se adresează. Din această perspectivă trebuie judecată o operă de arhitectură, din perspectiva adecvării, a adecvării părţilor în întreg, ca şi a adecvării întregului în mediul din care face parte. Adecvarea de asemenea trebuie interpretată şi judecată relativ la parcursul în timp al operei de arhitectură, ea fiind într-un continuu proces de transformare. Pentru că adecvarea nu este doar o problemă de spaţiu la un moment dat, de exemplu cel al construirii clădirii care este operă de arhitectură. Adecvarea ţine şi de capacitatea operei de a impune şi a se impune sitului, mediului în care ea este parte.

Ca o concluzie, semnificaţia în arhitectură nu ţine neapărat de naraţiune sau descriere. Nu avem nici criterii clare de determinare a ce, cum şi când o clădire semnifică, dar ceea ce este clar este că funcţionarea - şi ca obiect, ca "ustensil", şi ca operă de artă - a unei clădiri este principalul criteriu de interpretare în arhitectură. Ca operă de artă, clădirea acţionează în sensul extinderii frontierelor cunoaşterii umane în general. Iar importanţa pe care această acţiune o are este cu atât mai mare cu cât cu clădirea care este operă de arhitectură se intră în contact poate fără a dori cu adevărat acest lucru. Obiectul de arhitectură ne alterează fizic mediul în care trăim, spre deosebire de oricare altă manifestare artistică.