Anatolia, podişul care
i-a oprit din migrare pe turcii otomani, este o Dobroge mult mai amplă. În rest totul, de la climă şi până la arhitectura sărmană a satelor, este identic spaţiului
danubiano-pontic. Practic, de la Lehliu şi până în Ankara nu am schimbat deloc peisajul, dacă dăm deoparte interludiul bulgar al muţilor celor mai singuri şi pustii cu putinţă. Drumurile lungi care
ne-au purtat din Europa (în devenire) spre Asia şi înapoi
ne-au arătat o ţară extrem de interesantă, de bogată în monumente istorice, de vie şi de prietenoasă. De la vechea cetate creştină a Constantinopolelui,
Istanbul-ul de astăzi, până la peisajul nepământesc al Cappadochiei creştine, totul este de văzut şi de admirat.
Anatolia - Ana Dolu, adică mama gravidă -
ne-a întâmpinat prietenoasă în drumul nostru îndelung spre Ankara, unde un grup de şapte profesori şi doisprezece studenţi de la UAUIM a participat între 22-25 mai 2001 la cea
de-a nouăsprezecea conferinţă a AEEA/EAAE (cum sună în engleză şi franceză sigla Asociaţiei Europene a Şcolilor de Arhitectură). Organizată absolut impecabil de către Facultatea de inginerie şi arhitectură de la Universitatea Gazi din Ankara (director de program prof. dr. Nur Čaglar), conferinţa a avut drept temă integrarea teoriei cu practica în învăţământul de arhitectură.
Tema este una spinoasă în domeniu. Profesiune prin excelenţă a facerii, a angajamentului direct, nemediat cu materia, arhitectura este adeseori reticentă, dacă nu rezistentă
de-a dreptul, la reflecţie, la introspecţie, la contemplarea propriei alcătuirii, a scopului şi menirii sale sociale. Ce este teoria aceasta atât de "suspectă"? Cea mai bună definiţie pe care o cunosc ne vorbeşte despre o "practică observată şi păstrată". Cu alte cuvinte, teoria este ceea ce desparte lucrările de arhitectură prezente de cele viitoare. Teoria este acel corpus de cunoştinţe prin care, înţelegând casele care deja există, le face posibile pe cele ce vor veni. Toţi teoretizăm aşadar, de la o altitudine a discursului care variază însă, în funcţie de disponibilitatea fiecăruia, de cultura sa şi de răgazul luat spre a înţelege. Teoria se nutreşte din rugămintea caragialescă "ai puţintică răbdare". Ca să poţi face cumsecade un lucru, trebuie început prin
a-l gândi.
Mai mult, nu este posibil învăţământ fără teorie în nici un domeniu, dar mai cu seamă nu la noi. Cei mai acerbi critici ai teoriei o practică
nolens-volens, în chiar clipa când îi chestionează acesteia conţinutul şi trebuinţa. Limba arhitecturii este mai săracă decât aceea a teoriei literare, ştiinţelor
socio-umane, îndeosebi a filosofiei, adică a acelor teritorii de unde ne importăm conceptele. Prin urmare, rolul teoriei este şi acela de a produce limbaj de specialitate, jargonul care îi face atât de nesuferiţi pe unii arhitecţi, atunci când par a vorbi păsăreşte între dânşii.
Despre astfel de lucruri
s-a vorbit la Ankara. Studenţii noştri au fost găzduiţi de omologi ai lor turci, împreună cu care au legat prietenii, au organizat ateliere de proiectare
ad-hoc, au văzut oraşul. De asemenea, tinerii noştri viitori colegi
i-au chestionat îndeaproape pe cei mai interesanţi dintre seniori şi mai cu seamă pe vedeta lor incontestabilă, profesorul american Cristopher Alexander, un remarcabil teoretician şi practician al arhitecturii de azi. Rezultatele acestei excursii fructuoase se vor concretiza
într-o expoziţie pe care studenţii o vor realiza (după sesiune, fireşte!) în sălile de expoziţie ale UAUIM şi, probabil,
într-un CDRom care va imortaliza o parte doar din cele văzute şi trăite în periplul anatolian. Nimic nu poate înlocui amintirile celor din grup, miresmele leandrului şi ale salciei, miroznele tari de mirodenii ale bazarurilor, ceaiul de măr oferit de fiecare negustor întâlnit, strania incosistenţă a tufului vulcanic de la Göreme, în care au fost săpate mânăstiri de bejenie în secolele
XI-XI...
