Pentru o corectă interpretare a unei imagini este esenţială păstrarea ei în contextul din care provine. Este ceea ce nu fac galeriile de artă. În pofida acestui lucru, totuşi, privitorul reuşeşte o reintegrare a imaginii în context abordând-o într-un anumit mod, implicând în această abordare toate informaţiile şi cunoştinţele pe care le are legat de contextele în care imaginea respectivă poate fi integrată. Textul de faţă se va referi la imaginile care exprimă poate cel mai important moment al creştinismului - întruparea lui Dumnezeu.
Icoana este exprimarea în pictură a învăţăturii creştine, exprimare care se face prin convenţii clar stabilite. Convenţiile sunt comunicate de Dumnezeu, prin vedenii, arătări, prin mesagerii trimişi de El - Îngeri, Porumbei... Zugravul iconar nu exprimă punctul său de vedere. Ceea ce este prezentat în icoană nu este punctul de vedere al pictorului iconar, pentru că el nu reprezintă, el prezintă, mărturiseşte Adevărul. Zugravul iconar face acestea folosind chiar imaginile care-i parvin direct din Împărăţie ca elemente ale tabloului său. Sfinţii, clădirile, mobilierul care apar în icoane sunt parcă ireale. Proporţiile lor nu sunt nicidecum cele umane. Urmăriţi în icoane mâinile sfinţilor, degetele lor. Ele nu sunt reprezentate aşa în virtutea vreunei simbolistici. Sorin Dumitrescu spunea că ele sunt prezentate aşa pentru că ele chiar aşa sunt acolo, în Împărăţie. Din acest motiv convenţiile care sunt specifice reprezentării omului nu sunt folosite în exprimarea celor care ţin de Împărăţia lui Dumnezeu.
Pictura religioasă occidentală reprezintă scenele biblice cu un scop pur didactic. Omul occidental nu trăieşte cot-la-cot cu Dumnezeu, pentru el trebuie adus Dumnezeu de departe şi înfăţişat pe înţelesul lui. Din acest motiv, pictorii occidentali s-au ostenit în a-l reprezenta pe Dumnezeu ca făcând parte din lumea noastră. Oboseală fără sens, pentru că au încercat să-l facă văzut cu ochiul fizic pe cel care nu poate fi văzut decât cu ochiul credinţei.
Fundamentală în stabilitatea problemei reprezentărilor sau înfăţişărilor elementelor credinţei creştine este definirea clară şi fără echivoc a Divinităţii care este prezentă în acestea. Artistul occidental trece "pe lângă" Dumnezeu. El uită esenţialul - Dumnezeul creştin este Cuvântul care se Întrupează, el este "Iubitorul de oameni Dumnezeu". Pentru occidental Dumnezeu este abstract, din Renaştere şi până acum s-a pus problema Lui ca cel care le va împlini pe toate. Dar El s-a făcut Om şi le-a împlinit. Pictorul iconar creează fără a uita acest lucru. El înfăţişează ceea ce a avut loc. Fizic. Aici, între noi. Nu simte nevoia de a exprima "cu cuvintele lui". Pentru că el ştie că nu face altceva decât a exprima Cuvântul.
*
Un asemenea algoritm nu poate ţine de transcendent. Nu are legătură cu credinţa poate chiar din faptul că nu poate fi altfel decât credibil. El nu ne poate scoate din propriile limite. Dar fiind continuu şi (posibil) infinit, ne blochează în ele prin faptul că ne înfăţişează o pseudorealitate. Pseudorealitate care are toate proprietăţile realităţii, mai puţin capacitatea de a-şi sparge propriile limite. Iar a purcede la construirea unei asemenea pseudorealităţi prezintă un risc enorm, dupa cum spune Pavel Florenski, de "pierdere în hăţişul propriei libertăţi".
Pe un astfel de schelet conceptual este construit tabloul religios occidental. Întreaga pictură care are la bază perspectiva are la bază o ruptură majoră între formă şi conţinut. După cum spunea Paul Evdokimov, "când 'a cunoaşte' nu mai este o atitudine de adoraţie, o comuniune rugătoare, cunoaşterea se desparte de contemplaţie". Iar artistul occidental încearcă contemplarea ca rezultat al efortului gândirii. Dar a pune această problemă matematic, prin funcţii de proiecţie, este absurd. Urmând un asemenea construct, singura reprezentare a realităţii înconjurătoare este perspectiva. Iar acest demers este pur algoritmic şi el face parte mai degrabă din matematică, dintr-o banală geometrie proiectivă, decât din pictură. Imaginea obţinută nu este o imagine descoperită, este o imagine obţinută prin urmarea, lipsită de creativitate, a unor paşi, şi nimic mai mult.
Doar prin revelaţie - proprie sau mărturisită de alţii - se poate ajunge la perceperea, înţelegerea şi exprimarea celor din preajma lui Dumnezeu. Iar în urma revelaţiei, în urma contactului direct cu lumea din care vin icoanele, trăitorul, iconarul, vine şi cu tehnicile de reprezentare. Aici cred că-şi are rostul afirmaţia că perspectiva albertiană nu-şi are locul în pictura religioasă. Pentru că, dacă admitem că perspectiva renaşterii este un mod de reprezentare a realităţii, legarea ei de reprezentarea imaginilor cu subiect religios nu este cea mai bună idee. Iar a înfăţişa ceva exprimând imagini din altă lume, sau folosind tehnici ce ţin de alt domeniu este ca şi cum ai încerca să iei în mână un flaut şi ai încerca sa desenezi cu el.
O concluzie "locală" este că reprezentarea perspectivală nu înfăţişează realitatea vizibilă pentru ochiul credinţei. Prin perspectivă, obţinem doar o imagine - de ce nu, un "punct de vedere" - al pictorului despre povestirea care face subiectul tabloului. Şi se poate spune că pentru acest scop, perspectiva este adecvată. Perspectiva redă ceea ce are de redat pentru ochiul fizic. Şi nu pentru altceva.
În arta icoanei, această experienţă trebuie să fie rezultată dintr-o relaţie mai mult sau mai puţin directă cu cei care deja sunt "sus", care sunt deja în preajma lui Dumnezeu. O astfel de relaţie se realizează prin rugăciune, ascultare, asceză. Este o introspecţie a vecinătăţii divinităţii cu cel de-al treilea ochi - ochiul credinţei. Pe această cale se poate ajunge la a înţelege conţinutul vedeniilor (personale sau ale altora, contemporani sau anteriori). Doar o astfel de trăire a creştinismului poate duce la perceperea lumii în care icoana îşi are subiectul. A prezenta în perspectivă imagini ochiului credinţei este cu neputinţă.
"Schisma" în planul picturii, între tabloul religios occidental şi icoana bizantină are loc în acest moment. Pictorul Renaşterii realizează în această lume o reprezentare, vizibilă cu ochiul fizic, a întâmplărilor din Scriptură, iar iconarul
aduce în această lume imagini, vizibile atât cu ochiul credinţei cât şi cu ochiul fizic, ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Spun "
aduce" pentru că icoana, aşa cum spune chiar Sf. Teodor Studitul, este parte a obiectului ei.
