În cele ce urmează, Cristina Chira (n. 1987, scriitoare, activistă în domeniul patrimoniului cultural; a publicat în Iocan, Timpul, Matca, antologia Kiwi 2022 și Kiwi 2023; a debutat cu volumul de proză scurtă Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor - Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: La grătar și Manuscris - toate textele aici.
*
Am fost uimită săptămâna aceasta în câte texte am întâlnit cuvântul "palimpsest"! Pare că toată lumea aștepta numai un titlu ca Manuscris ca să poată să-l etaleze:))Majoritatea textelor primite săptămâna aceasta sunt curate din punct de vedere tehnic și-mi place să cred că e și datorită scriitorilor care dau feedback.
Dar dincolo de cum se spune "eficient" o poveste ca ea să ajungă ușor la cititori, există și o discuție despre ce povești merită spuse.
Cele mai bune texte (și de flash-fiction, dar și în general) conțin simultan două povești: una care se întâmplă la suprafață, care se vede, cea narată, și o a doua, ascunsă, care dublează semnificația celei dintâi. Și pentru că cel mai bine se învață prin exemple, am încercat să discut acest aspect în textele selectate.
Și, bineînțeles, ce poveste spui e inseparabil legat de cum o spui. Voi vorbi și despre asta.
* În textul autorului, am folosit sublinieri pentru cuvintele inadecvate, paranteze pătrate pentru sugestiile de eliminare, paranteze rotunde și italice pentru adăugările sau comentariile mele (inclusiv punctuație).
La grătar
2003, o petrecere cu muzică de toate genurile, dar în mare parte băgau Valahia, o trupă pe care o detestam. Îmi plăcea de Anca, dar ea stătea mai mult cu Răzvan. Ăsta avea celular. Da, ești boier când tati face afaceri cu statul. Mi-am aprins un Viceroy și m-am gândit că ar fi mișto să-l provoc pe Răzvan să o dăm parte-n parte. Cine câștigă, ăla dansează toată noaptea cu Anca. A acceptat. Bătaia a durat câteva minute și aș fi ieșit învingător dacă n-ar fi strigat Anca: [.] "Răzvane, rupe-i fața sărăntocului". (Vlad Mușat)
Prima poveste, cea de suprafață, este despre un băiat căruia îi place o fată, căreia îi place, la rândul ei, un alt băiat. Primul îl provoacă pe al doilea la o bătaie ca să vadă cine rămâne cu fata (un plan destul de prost gândit, dar funcționează pentru poveste), însă se dovedește că fata avea deja o preferință.
A doua poveste, care nu ni se revelează decât odată cu ultimul cuvânt, "sărăntocul", este despre stratificare și aspirații sociale. Băiatul doi este bogat (abia la final înțelegem indiciile presărate în text: are celular, tatăl e "boier", face afaceri cu statul), primul băiat nu (fumează Viceroy), iar fata este probabil și ea bogată, din moment ce se referă la narator ca "sărăntoc". Bogații trag la bogați, sau fetele trag la bogați și, fie că suntem sau nu de acord ca cititori cu aceste afirmații, aceasta e a doua poveste pe care ne-o spune textul.
Stilul e curat, informal, fără figuri de stil de prisos și ajută de minune la creionarea personalității naratorului și a mediului în care se întâmplă povestea. Am avut o reținere la cuvântul "ăsta" din propoziția "Ăsta avea celular.", dar înțeleg că servea la crearea unui anumit tip de narator și de discurs. Dar eu tot l-aș înlocui cu "tipul" sau alt cuvânt, tot informal. Bine!
La grătar
De două luni plouă-ntruna, nu-i de mirare că părintele o poruncit să se puie grătar la intrare, numa' ce-așternuse covor nou. Azi îi hram, creștinii or făcut coadă la ușă, părintele-i cu ochii la grătar, nu cumva să-l ocolească cineva. Tare fain o fost, miros de crini și vorbe cu har [meșteșugite], la urmă le-o mulțămit părintele c-or lăsat tina afară, așa să facă și de-acu încolo, iară pe moș Ilie l-o mustrat c-o ștampilat cu picioru' de lemn tot covoru'. Să nu mai vie la slujbă dacă plouă. [Amin.] (Sanda Burță)
Povestea de la suprafață, spusă de o naratoare (sau un narator? eu am presupus că naratoare, deși nu am ca indiciu decât sunetul "vocii" care zice povestea, cuvintele folosite și modul ei de a pune problema) este despre un preot care, într-o zi ploioasă, de hram, monitorizează ca toată lumea să își șteargă picioarele pe grătarul de la intrarea în biserică, ca să nu murdărească covorul. Naratoarea ne raportează că "o fost fain", preotul a zis vorbe "cu har", iar la final l-a certat pe unul din enoriași, care avea un picior de lemn, că a murdărit totuși covorul. (Povestea e amuzantă mai ales prin sintagma "că a ștampilat cu piciorul de lemn tot covorul", foarte mișto!)
A doua poveste este despre un preot căruia îi pasă mai mult de covor decât de credința enoriașului, căruia îi zice să nu mai vină la slujbă în zilele în care plouă.
La capitolul cum se îmbină ce se povestește cu felul cum se povestește, vocea aleasă este cea a unei femei simple, evlavioase (se referă la preot ca "părintele o poruncit", zice de slujbă că a fost "tare faină"), care pare că ne relatează un eveniment a cărui gravitate îi scapă (nu zice nimic rău de preot sau de acțiunile lui, îl numește "cu har"), dar autoarea ne lasă pe noi, ca cititori, să ne tragem concluziile. Mi-a plăcut!
(Nu ai nevoie ca vorbele să fie și "cu har" și "meșteșugite", alege sintagma mai puternică și mai conformă cu vocea naratoarei, eu am optat pentru "cu har". Și nu cred că e nevoie de acel "amin" final aproape ironic, care anulează "inocența" femeii-narator, faptul că a povestește ca și cum n-ar vedea nimic în neregulă.)
La grătar
Când am ajuns în satul acela din mijlocul câmpiei, nunta era în desfășurare, mulți nuntași erau deja mangă. Am fost [Furăm] întâmpinați cu veselie, așezați la masă și ni s-au umplut [se umplură] căni de vin. De unde sunteți? De la raion, suntem cu recensământul animalelor. De unde animale, a fost secetă, nu s-a făcut porumb, porcii au murit de pestă și găinile de gripa aviară. Vai de mama noastră. Noroc că strugurii au fost dulci și vinul e tare. Bine, și grătarul ăla încins? Cică [Ne-au spus că] vin unii cu recensământul. Stați, unde fugiți? (Gheorghiță Mircea)
Acesta e un text bine scris, cu un element surpriză la final. Povestea de suprafață este despre o delegație de la raion venită pentru recensământul animalelor, care nimerește la o nuntă. Poftiți la masă, ei află că de fapt animalele au pierit și că grătarul le este destinat lor.
A doua poveste, cea de adâncime, este... că din cauza sărăciei oamenii i-ar mânca pe cei de la raion? E posibil ca aici să intervină limitele mele în înțelegerea textului, dar pentru mine aici nu există o a doua poveste.
Nu-i pot reproșa nimic textului privind stilul sau lucrurile povestite (se leagă logic și cauzal, informația e drămuită cum trebuie, am zâmbit la final), dar mie mi se pare că o astfel de poveste are un impact mai mic (ne mișcă mai puțin, ne rămâne în minte mai puțin) decât una cu două straturi.
(E de evitat perfectul simplu pentru alte persoane decât a III-a; când avem de-a face cu persoana I, plural sau singular, se folosește perfectul compus. Cred că în context "cică" merge mai bine decât "ni s-a supus", e la fel de informal ca restul discursului naratorului.)
Manuscris
L-am găsit în podul lui bunu'. Avea vreo cincizeci de scrisuri diferite. Era ca un exercițiu [cum sunt cele] de scriere creativă. O propoziție scrisă de unul, următoarea de altul. Manuscrisul era o înșiruire nesfârșită de dorințe. Îmi doresc o casă. Îmi doresc avere. Îmi doresc aia sau ailaltă [alta]. Am scris și eu, mai mult a defulare: îmi doresc să fiu scriitor și [;] să mă împac cu ea. Cinci minute mai târziu m-a sunat soția. Copiii au avut un accident absurd. Durerea ne-a adus înapoi împreună, [ăsta] e titlul bestsellerului meu. (Mircea Tara)
Povestea de la suprafață e despre un bărbat care găsește un caiet magic, în care lucrurile pe care scrii că ți le dorești se îndeplinesc. Acesta scrie că își dorește să devină scriitor și să se împace cu soția și obține aceste lucruri cu prețul vieții copiilor. (O poveste clasică despre prețul dorințelor îndeplinite magic).
A doua poveste, cea care răsună mai adânc în noi ca oameni (sau în mine, ca cititor) este cea privind modul în care binele și răul se amestecă în viețile noastre în combinații neașteptate, cu urmări imprevizibile (moartea copiilor este cea care îi aduce împreună pe bărbat și fosta lui soție și-i oferă lui material de scris).
Mi-a plăcut cum a fost livrată informația: ultima frază ne spune și că s-a împăcat cu soția prin titlul bestseller-ului, și că a ajuns scriitor. Bine!
Manuscris
Patruzeci și doi de saci cărați în stradă. Cărțile în cutii. Tablourile în plastic cu bule. Bibelourile la consignație. Covoarele bune în garaj, celelalte la container. Divanul, crăpat cu un topor să iasă pe ușă. Bufetul demontat. Oglinzile încă fără soluție. Pianina donată. Praf. În buzunar, o foaie dictando împăturită: Ai fasole în cratița roșie din frigider. Dacă nu, încălzește-ți supă. [Florin ajunge la șase, fă-ți la mate până atunci. Du-i zahărul lui tanti dacă ai timp.] Pup, buni. (Irina Kappelhof-Costea)
O proză în care aparent nu se întâmplă nimic: cineva golește o casă și aflăm, din hârtia din buzunar, că e vorba de apartamentul bunicii. Dar, dincolo de suprafață, se întâmplă atât de multe!
Mi se pare o proză foarte tristă, despre ce rămâne în urma unui om când moare. Precizia naratorului (câți saci au fost) și enumerarea de obiecte impersonale și a acțiunilor cerute de fiecare (împăturire, crăpare cu toporul, ducere undeva) ascund, de fapt, o poveste despre pierdere. Excelent!
(Nu ai nevoie să existe atât de mult scris pe foaia dictando. Tot ce contează acolo e să aflăm că e bunica și o frază sau două care să reflecte relația cu nepotul.)
Manuscris
Prima ta febră. Îți îndeși pumnii mici în gingiile roz, ca și când ai ști de pe acum că îți ești cel mai bun leac. Ți-a căzut primul dinte. Mi-am reamintit că pierderea e, de multe ori, un câștig deghizat. Mi-ai scris prima felicitare de ziua mea, cu un N întors, ca o agrafă pentru părul în care mi-a apărut primul fir alb. Am clipit de două ori și liceul e gata. Pleci la facultate. Mă suni zilnic. Uneori, nu-ți răspund. Trebuie să mă-nvăț cu singurătatea. Până [Când] vei citi rândurile astea, o vei fi cunoscut și tu. (Ioana Clara Enescu)
O altă poveste în care, în aparență, nu se întâmplă mai nimic: sunt enumerate momente din viața unei femei din perspectiva mamei ei.
Povestea de adâncime este însă despre trecerea rapidă a timpului, care face viața ambelor femei să poată fi surprinsă într-un paragraf, din snapshot-uri aleatorii: prima febră, primul dinte căzut, prima felicitare, liceul, facultatea.
Iar ultima frază - Până vei citi rândurile astea, vei fi cunoscut și tu singurătatea - sugerează deja absența mamei, moartea, și îmbătrânirea fiicei. Foarte bine!
Povești cu potențial:
La grătar
Când apăruse chipul Mântuitorului în trunchiul copacului despicat de fulger, sute de pelerini veniseră să vadă minunea. Domnul Popescu, evlavios din fire și antreprenor din inerție, trântise un grătar uriaș în proximitatea imediată a minunii, unde niște mititei bine condimentați se zvârcoleau neîncetat. Hoarde evlavioase se închinau cuviincios în fața copacului trăznit și se grăbeau să-și potolească foamea trupească alături, la un mic, unde domnul Popescu propovăduia puterea divină a unui parteneriat de succes. (Siranuș Hakobian)
Povestea e bine scrisă și situația e ofertantă: Domnul Popescu ("evlavios din fire și antreprenor din inerție" - grozavă descriere!) deschide un grătar cu mici în apropierea unui trunchi de copac cu chipul Mântuitorului, profitând de vadul de pelerini. Textul e plin de umor, mi-au plăcut și formulările "mititei bine condimentați se zvârcoleau neîncetat" pe grătar și "hoarde evlavioase se grăbeau să-și potolească foamea trupească alături, la un mic", dar finalul nu a fost pe măsura așteptărilor create până aici. Pentru că finalul, cu "puterea divină a unui parteneriat de succes", este ceva ce am văzut deja din text și am putea concluziona singuri (chiar dacă nu am folosi poate aceleași cuvinte). Lipsește un final real, care să-mi aducă ceva nou, o nouă înțelegere a textului.
Manuscris
Foaie și pix. Se hotărâse în sfârșit să-și scrie povestea. Însă, cum termina de scris un cuvânt, acesta, în loc să se așeze cuminte pe foaie, [ieșea prin capătul opus al pixului și] plutea ca un nor în aerul din cameră. A schimbat camerele, la fel. Acum toată casa era plină de cuvinte dezlânate. Nu se leagă povestea, își spuse, e ca maioneza. Lămâia a fost inutilă. Pe hârtie putea să aștearnă doar punctul. Așa că avea în față o linie lungă punctată. Povestea ta e de trăit, nu de scris, îi șopti sufletul. (Iulia Anastasia Roșca)
Mi-a plăcut ideea cuvintelor care nu se lasă scrise și plutesc prin cameră, ajungând să umple casa, și cât de departe a mers autoarea cu povestea: povestea se taie ca maioneza, lămâia e inutilă, chiar și punctul care e singurul care acceptă să stea pe hârtie. Mi-a displăcut însă finalul, a fost prea dulceag pentru gustul meu și prea didactic, prea mult ca o concluzie nemeritată. Sunt sigură că poți găsi ceva mai bun!