Ne-am împărțit între noi tot ce aveam

M-am născut într-o localitate din Transilvania (mai precis, din Țara Hațegului) spre sfârșitul primei perioade a comunismului (perioada Dej) și mi-am petrecut copilăria, adolescența și prima tinerețe (așadar și anii formării) în a doua parte a comunismului (perioada Ceaușescu). Una dintre cele mai vechi amintiri (dacă nu chiar cea mai veche) este de când aveam vreo patru ani, deci din 1965, când bunica mea paternă, privind în ziarul local o fotografie a lui Nicolae Ceaușescu (care tocmai venise la putere), mi-a spus: "Îi cam buzat... Așa ca tine!". Nu mi-am dat seama atunci dacă era un compliment sau o ironie...

N-am experimentat direct, așadar, perioada anilor ʾ50, anii terorii staliniste, ai marilor detenții politice, această perioadă aveam s-o reconstitui, cu adevărat, abia după 1990 din cărți și documente ori din mărturiile celor care trecuseră prin astfel de experiențe cumplite. Când m-am format eu, Mecanismul funcționa ca uns, mătura ucenicului vrăjitor bătea darabana fără probleme, ca să-l parafrazez pe Steinhardt, frica, dresajul, obediența, lașitatea și delațiunea erau instaurate, încât nici nu mai era nevoie de o reluare a "metodelor" deceniului anterior. Părinții mei erau oameni simpli, cu foarte mult bun simț, care munceau din greu pentru traiul zilnic (în aceste munci eram "implicați" și noi copiii, iar orice cârtire era inutilă...). Fuseseră și ei deposedați de pământuri, însă se resemnaseră cu asta ca în fața atâtor capricii ale Istoriei și ale... fatalității. Țin să precizez neapărat că ei, așa simpli cum erau, au fost mult mai umiliți de autoritățile comuniste, grijulii, nu-i așa?, cu masele-largi-populare, decât de grofii maghiari (bunicii erau născuți înainte de 1918) ori de către "putreda burghezie" interbelică. Tatăl meu, născut în 1933, își amintea cu plăcere cum juca în copilărie șah cu groful din sat, care își păstrase conacul și după 1918 (avea să-l piardă, desigur, după instalarea comunismului). Iată de ce, deși - în aparență - aș avea toate condițiile unui "amplasament" de stânga, eu nu pot fi un om de stânga! Firește, acesta nu este singurul motiv.

Așa-zisa perioadă de "destindere" dintre 1965 și 1971 a corespuns copilăriei mele, fără însă s-o percep ca atare, pentru că, în general, copiii nu au o percepție politică asupra realității și pentru că nu aveam atunci termeni de comparație. De altfel, vreau să precizez pentru mai tinerii cititori că nici perioadele de "destindere", de "liberalizare", de "dezgheț" din timpul comunismului n-au fost cu adevărat perioade democratice, ele au putut fi caracterizate astfel doar în comparație cu. Să nu uităm că antologia în două volume Poezia română modernă: De la G. Bacovia la Emil Botta, realizată de Nicolae Manolescu și publicată în 1968 în BPT, a fost retrasă imediat din librării și trimisă la topit, că volumul de memorii al lui Belu Zilber a fost confiscat de Securitate în 1970, că publicarea romanului Ostinato al lui Paul Goma, depus la ESPLA în 1966, a fost amânată sine die până când avea să apară la Suhrkamp în 1971, că filmul Reconstituirea al lui Lucian Pintilie a fost interzis în 1970, imediat după premieră - toate aceste exemple și altele datând din chiar menționata perioadă de "liberalizare", deci de dinainte de celebrele Teze din Iulie, 1971. Și să nu-și imagineze cineva că într-o astfel de perioadă puteai să-l înjuri, fără consecințe, pe Nicolae Ceaușescu în cârciumă sau în presă! Nici închiderea de după 1971 n-aveam s-o percep imediat, din același motiv, aveam s-o percep spre sfârșitul adolescenței și, mai ales, în perioada studenției (1983-1988) și a stagiului meu profesoral.

Totuși ca în anii ʾ50 n-a fost și am explicat de ce. E suficient să comparăm ce s-a publicat și tradus între 1948 și 1965 cu ce s-a publicat și tradus după aceea. Manualele după care am studiat literatura în gimnaziu și în liceu nu sunt ca Tezele provizorii de istoria literaturii române din 1950. În linii mari, canonul didactic din manualele noastre era cam același cu cel de astăzi pentru bacalaureat (altfel, destul de defazat). Noi nu i-am citit pe Lucian Blaga, pe Ion Barbu ori pe Hortensia Papadat-Bengescu pe sub bancă. La clasa a XII-a am avut chiar un manual bunicel elaborat de Nicolae Manolescu și Nicolae I. Nicolae. Erau, ce-i drept, și texte "pe linie" în aceste manuale (unele intrau și în programele de admitere), dar nu predominau. Erau, desigur, și distorsionări interpretative, în cheie ideologică, ale textelor literare, însă cu puțină perspicacitate le puteam escamota. Am avut și norocul unui profesor de română excelent în gimnaziu, Raul Constantinescu (el însuși poet, eseist, culegător de folclor), posesorul unei biblioteci fabuloase și al unor lecturi mult peste nivelul unui profesor din preuniversitar, dar și al unei profesoare foarte bune de formație interbelică, în treapta a doua de liceu, Lia Dragotă, care m-au pus în contact cu marea literatură clasică și modernă, română și universală. Odată stimulii creați de acești profesori, am mers apoi și pe traseele mele individuale de lectură și viziune culturală.

A urmat, între octombrie 1980 și aprilie 1982, un stagiu militar "la trupă" (căzusem la admitere la Filologie în 1980), inutil, epuizant și imbecilizant. Armata în comunism era, în fond, tot o instituție opresivă și umilitoare, menită să transforme niște tineri teribiliști și recalcitranți în bărbați docili și "fără însușiri", care să nu iasă din rând. În numele sloganului "ordinul se execută, nu se discută" se comiteau cele mai stupide abuzuri (bullyingul, concept de care habar n-aveam atunci, se practica intens). Am lucrat apoi un an, ca "instructor de educație", la Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă Păclișa (județul Hunedoara), aflat pe domeniile castelului Pogány (aveam să aflu mult mai târziu că aici a locuit pictorița Margit Pogány, cea care i-a fost muză lui Brâncuși pentru celebra sculptură Domnișoara Pogány). Chiar am locuit atunci într-o cămăruță din acest castel, a fost singura perioadă din viața mea în care am fost "castelan". Acest moment este un fel de "preistorie" involuntară a carierei mele didactice și, la urma urmei, o experiență "fondatoare", despre care am scris chiar o proză, pe care aveam s-o citesc, cu oarecare succes, prin 1986-1987, la Cenaclul Junimea condus de Ov. S. Crohmălniceanu (despre această experiență ca și despre celelalte experiențe didactice am publicat un text și în volumul Prof de română apărut la Casa de pariuri literare în 2019). Uneori mai trec pe acolo (ultima oară când am fost, castelul era într-o avansată stare de degradare) și, în orice caz, mă mai întorc - în memorie - la această experiență, pentru că datorită ei pot detecta semnele nebuniei și pe chipul și în comportamentul oamenilor normali (tocmai de aceea o consider o experiență "fondatoare").

Am devenit, în sfârșit, student la Filologia bucureșteană în 1983 (pe atunci era o concurență foarte dură la admitere) și am terminat facultatea în 1987. Studenția noastră, am mai spus-o, a fost un punct luminos într-un timp foarte întunecat (ultimul deceniu al comunismului, un alt deceniu al "închiderii", al terorii ideologice, al suspiciunii, fricii și precarității). Ceea ce ne-a salvat a fost aportul unor profesori excelenți, tinerețea noastră, umorul (de multe ori, negru), prietenia și solidaritatea în fața Răului. Spre norocul nostru, la Filologia bucureșteană, atmosfera era cât de cât respirabilă, cât de cât liberă și nu se practica nu știu ce îndoctrinare ideologică, iar acesta a fost - am mai spus-o și cu alte ocazii și o voi mai spune - în primul rând meritul profesorilor noștri. Chiar cei câțiva politruci din facultate (unul era chiar în CC) ne lăsau în plata Domnului... Am convingerea însă că nu la toate facultățile era la fel.

În timpul studenției, am frecventat cenaclurile Universitas, condus de Mircea Martin, și Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu (n-am mai prins Cenaclul de Luni, desființat, după cum se știe, în 1983). Cum am mai spus-o și cu alte ocazii, aceste cenacluri au constituit și ele o alternativă (dublând-o cumva pe cea universitară) într-un climat sufocat de dictatură, de absență a libertății. Cum în anii aceia, pentru tânăra generație de scriitori posibilitățile de publicare erau din ce în ce mai puține, o lectură în cenaclu era chiar o formă de consacrare și o șansă de a participa la un dialog viu, autentic, fără inhibiții. Am citit câteva proze în aceste cenacluri, au avut succes (două dintre ele au fost totuși publicate în Amfiteatru și în Echinox), am luat chiar niște premii, însă, din păcate, nu am continuat. Într-o dedicație pe una din cărțile sale, Gheorghe Iova mi-a scris: "Lui George Ardeleanu, un prozator care mi-a plăcut, m-a trădat". Despre toate acestea am scris mai pe larg în volumul Universitas. A fost odată un cenaclu, coordonat de Mircea Martin, publicat la Editura MNLR în 2008. Dar... poate că nu e timpul pierdut pentru a mă reapuca de o astfel de "îndeletnicire"...

După terminarea facultății, în 1987, până în 1990, am fost profesor de română în orașul Vulcan, din Valea Jiului. După cum se știe, înainte de 1990, absolvenții de facultăți trebuiau să facă, în urma unei repartiții guvernamentale, un stagiu obligatoriu de trei ani în învățământul preuniversitar la școli aflate în diverse regiuni ale țării, iar marja lor de opțiuni nu era tocmai... încurajatoare (orașele mari erau închise, concursurile erau blocate, iar ofertele de carieră variau - în argoul acelor ani - între posturi în localități prin care trece trenul / posturi în localități din care se aude trenul / posturi în localități în care s-a auzit de tren etc). Ei, eu am avut norocul să prind un post într-o localitate prin care trece trenul, la o școală gimnazială din orașul minier menționat mai sus, arondată unui cartier numit Dallas, unde nu era indicat să te aventurezi după lăsarea întunericului... A fost experiența cea mai dură din viața mea, care a coincis cu ultimii ani ai comunismului, o perioadă, așa cum deja am spus, întunecată, de închidere, de reinstalare a terorii, a fricii și a suspiciunii, a precarității și a lipsurilor de toate felurile, a eforturilor de strictă supraviețuire biologică (a mea și a familiei mele). N-am fost privat nici aici, totuși, de unele experiențe "revelatoare", cum ar fi, de pildă, să vezi filmul Pădurea de mesteceni al lui Andrzej Wajda într-o sală de cinematograf plină ochi de soldați care lucrau în mină (un spectacol în sine!)...

Era de așteptat să trăiesc cu fervoare, ca atâta lume, prăbușirea șandramalei în 1989 - în 21 decembrie eram și eu la baricada de la Intercontinental - și evenimentele de după ("Erau ziare, evenimente...", vorba poetului), inițial, cu multe iluzii (unele, de-a dreptul utopii), urmate de deziluzii la fel de mari, mai ales din cauza clasei politice (astăzi, din cauza întregii clase politice). Țin totuși să precizez că, în pofida tuturor acestor deziluzii, nu sunt deloc încercat de nostalgia comunismului, nu voi spune niciodată că "înainte era mai bine"...

În august 1990 s-au dat primele concursuri didactice după mulți ani și, în urma acelui concurs, am ocupat un post la Liceul Pedagogic din București (Școala Normală, prin revenirea la denumirea interbelică, actualul Colegiu Național "Elena Cuza"). A fost o experiență substanțial diferită: elevi excelenți, cu care era o plăcere să lucrezi și cu care îți dădea mâna să depășești programa și astfel să elimini neajunsurile acesteia. În paralel, între 1998 și 2006, am predat literatură universală și română la Colegiul PRO, un colegiu pentru elevi supradotați, aflat sub egida Fundației Media PRO. Aceste din urmă experiențe didactice au făcut ca trecerea la Facultatea de Litere (unde în 1999 am devenit asistent) să nu fie deloc dificilă.

De 24 de ani, predau la susnumita facultate (unde acum sunt conferențiar) diverse cursuri (Literatura Marilor Clasici, Literatură și Gulag. Scriitori în procese politice. Scriitori în arhivele Securității, Ediții. Tipuri, structuri, tehnici de realizare, Strategii interpretative în studiul literaturii etc). Și, tot de câteva decenii, mă ocup, în primul de rând, de biografia și opera lui N. Steinhardt. Îi urmează, la o anumită distanță, Dinu Pillat (nu întâmplător, prieten și coleg de "lot"). O micromonografie N. Steinhardt (Aula, 2000), apoi o monografie N. Steinhardt și paradoxurile libertății (Humanitas, 2009), având la bază teza mea de doctorat, participarea la editarea științifică a Integralei N. Steinhardt (Mănăstirea Rohia-Polirom, 22 de volume), proiect finalizat în 2021, colaborarea la realizarea aparatului critic al ediției spaniole a Jurnalului fericirii (El diario de la felicidad), în traducerea Vioricăi Pâtea și a lui Fernando Sanchez Miret (Ediciones Sígueme, Salamanca, 2007), coeditarea, împreună cu Monica Pillat, a Integralei Dinu Pillat (Humanitas, 2010-2015, 6 volume), articole, eseuri, dosare, conferințe, interviuri, lansări etc. - majoritatea centrate asupra acestor două nume. Perspectivă monocordă, monospecializare, monomanie? Hiperspecializare, specializare de profunzime? Altora le revine dreptul de a judeca sau aprecia... Aș vrea să cred că toate acestea fac parte din același proiect, un fel de servicii steinhardtologice și pillatologice "la pachet"... De ce aceste două nume? Am spus că m-am format într-un climat sufocat de absența libertății autentice, într-o lume aflată sub semnul lui "Înghițiți! Mestecați!" (cum ar spune personajele lui Ionesco din Victimele datoriei). Or, acești doi intelectuali remarcabili mi-au oferit niște modele de libertate și de a(l)titudine morală cum n-am întâlnit la nimeni în jurul meu, și aceasta în condițiile în care ei au experimentat pe viu cele două totalitarisme ale secolului 20, în care libertatea - ca să-l parafrazez pe Denis de Rougemont - nu era un drept, ci un risc asumat...


Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule George Ardeleanu, parcurgând autobiografia Dvs., cu elemente personale, firește, dar și comune generației de care aparțineți (fiindcă viața într-un regim totalitar nivelează multe), a fost ca și cum vedeam un film, a biopic, cum spun cineaștii.
 
În acest "film", un moment foarte important pentru Dvs. a fost (și cred că a rămas) prezența la baricada de la Intercontinental, pe 21 decembrie 1989.
 
În prima "rundă" a acestui dialog pe LiterNet, pentru care vă mulțumesc, vă propun să focalizați acea experiență din decembrie 1989.
 
Cum au decurs lucrurile? Ce sentimente ați avut? Ce ați văzut în jur, la doi pași, la baricada de la Inter? Ați intuit că Ceaușescu va fi abandonat de forțele represive al căror "comandant suprem" era? Cât din ceea ce ați sperat atunci, în decembrie 1989, să se întâmple în România s-a întâmplat în realitatea românească ulterioară?

George Ardeleanu: Un biopic în care nu sunt eu regizorul (sau Regizorul) tuturor secvențelor...

Păi, să explic mai întâi cum de am ajuns în 21 decembrie în Piața Universității. Tocmai se dăduse vacanța de iarnă, iar eu venisem de la Vulcan (unde, așa cum am spus mai sus, eram profesor stagiar) la București, la soția mea (care încă era studentă) și la fetița mea (care avea atunci un an și unsprezece luni). Fiica mea s-a născut în 28 ianuarie 1988 (a avut extraordinara intuiție de a nu se naște cu două zile mai devreme...) la Petroșani, iar o perioadă, cât a durat concediul postnatal al soției (pe atunci, doar de trei luni), am locuit împreună la Vulcan, apoi s-a ocupat, un timp, mama mea de creșterea ei, apoi, după ce mama mea s-a îmbolnăvit, a stat cu soția în căminele Grozăvești. Au fost și perioade (cele de sesiune) când a stat doar cu mine la Vulcan. Cum am scris în Autobiografie, aceasta a fost perioada cea mai dură din viața mea, nu doar pentru că, în general, a fost o perioadă dificilă, ci și pentru că responsabilitatea creșterii unui copil a coincis tocmai cu o astfel de perioadă. Locuiam într-o garsonieră, care avea, ce-i drept, calorifer, dar niciun strop de căldură. Apă aveam doar câteva ore pe zi (cea caldă era o raritate), iar curentul electric se oprea în timpul nopții. Îmi instalasem un godin improvizat care funcționa cu cărbuni (blocurile erau prevăzute cu horn) și toată "ocupațiunea mea mintală" era să procur, de fapt să fur, cărbuni (fie de la mina care era la vreo trei kilometri, fie de la o uzină de preparare, fie de te miri unde), să aprind focul, să desfund hornul care se înfunda foarte des (pentru asta mă urcam pe o scară de incendiu pe acoperișul blocului de patru etaje și, cu sârme pe care le înnădeam cu chiu cu vai, trebuia să ajung, vârându-le pe horn, până la etajul doi unde era garsoniera care îmi fusese repartizată). La lapte mă așezam la coadă de la ora două noaptea (și uneori stăteam până la nouă dimineața fără succes), pentru a procura amărâta de rație de carne lunară stăteam la coadă de dimineața până seara și tot așa... Dar să nu mă mai smiorcăi atât, pentru că, printre altele, de la Steinhardt am învățat și asta și pentru că nu vreau să cad în ridicolul melodramatic al lui viața mea e un roman și pentru că astfel de lucruri se știu (de cine, bineînțeles, nu este lovit de amnezie). În orice caz, cred că vă dați seama că aveam suficiente motive pentru a-l "iubi" pe Ubu, cel felicitat de Salvador Dali pentru primirea "sceptrului prezidențial".

Așadar venisem la București să-mi văd familia (făceam lunar o astfel de navetă) și mă găseam în Grozăvești în dimineața zilei de 21 decembrie 1989. Nu aveam aparat de radio nici la Vulcan, nici la București, știam vag ce se întâmplase la Timișoara, în ultimele zile înainte de vacanță fuseserăm puși să facem de gardă la școală pe timpul nopții. Pe la orele 10-11 am plecat să fac niște cumpărături, chiar voiam s-o iau și pe fiică-mea cu mine, însă adormise și, în cele din urmă, am plecat singur. Am luat metroul din Grozăvești și am coborât la Eroilor, după care am luat-o pe Bdul Kogălniceanu și Bdul Elisabeta (pe atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej). Înainte de Piața Kogălniceanu, am intrat într-o alimentară, unde nu mică mi-a fost surpriza (și încântarea, desigur!) să găsesc nectar bulgăresc. Am stat, bineînțeles, la coadă și am intrat în posesia câtorva sticle (câte se dădeau). Continuându-mi drumul, am avut parte de o altă surpriză: din partea opusă veneau pâlcuri de oameni, destul de agitați, unii speriați de-a dreptul, câteva femei chiar plângând. Nu înțelegeam ce se petrece - după cum se poate constata, personajul acestui "biopic" era cam "junic", vorba lui Gorică (ce ți-e și cu lipsa asta de mijloace de informare...). Aveam să aflu mai târziu, desigur, că se spărsese mitingul lui Nicolae Ceaușescu și că de-acolo se revărsau aceste pâlcuri de oameni. Cum s-a mai spus, noi participăm la Istorie, fără să avem habar de asta în acel moment, pentru că percepția noastră este, inevitabil, fragmentară și, abia după reconstituirea "ansamblului", realizăm asta (dacă o realizăm și atunci...). Într-o scrisoare către Alexandru Paleologu, Steinhardt amintește despre anecdota cu ridicolul cavalerului înarmat care și-a luat rămas bun de la ai săi, spunând: "Plec la războiul de 100 de ani". Așa că nu este chiar atât de absurd gestul Conului Leonida de a căuta în ziar să vază dacă a fost "revuluție" sau "reacțiune" (când, de fapt, n-a fost nici una, nici alta...). Așa cum Leonida are o percepție parțială asupra evenimentelor, din odaia sa de culcare, tot așa eu aveam o percepție fragmentară a Istoriei la care participam, de pe trotuarul unei străzi bucureștene. După ce am trecut de intersecția dintre Strada Brezoianu și Bdul Elisabeta, o altă imagine inedită pentru mine: un baraj de militari în albastru, înarmați până-n dinți, cu scuturi și viziere imense, bloca bulevardul, nu însă și trotuarul. Am trecut mai departe, cu un sentiment de stranietate tot mai intens, și, când am ajuns în dreptul unei librării de pe partea dreaptă (astăzi acea librărie nu mai există), am observat că avea geamurile de la ușă sparte. Inconștient cred, am apăsat totuși clanța ușii de la intrare, când am auzit o voce de bărbat în spatele meu: "Ei, și dumneata acuma..." Mi-am dat seama de ridicolul gestului meu, m-am dezmeticit și am mers mai departe. Pe măsură ce mă apropiam de Universitate, am văzut că se îndreptau din ce în ce mai mulți oameni în acea direcție, după cum am văzut că veneau oameni și dinspre Strada Academiei, Piața Unirii și Piața Rosetti. Prin dreptul librăriei Eminescu, m-am întâlnit cu o prietenă și fostă colegă de facultate și am continuat să mergem spre Piața Universității. Era din ce în ce mai multă lume, nu mai puteam înainta, drept urmare, ne-am întors așa cum s-au întors și alții. Nu-mi amintesc să se fi strigat ceva atunci, "Jos Ceaușescu!" sau așa ceva. Am ajuns la intersecția dintre Bulevardul Elisabeta și Calea Victoriei, am continuat pe Calea Victoriei, am luat-o apoi în jos pe Strada Ion Câmpineanu, am ajuns în dreptul Cinematecii Union și am continuat să mergem, pe trotuar, până la intersecția de la Biserica Luterană. Atunci am văzut prima dată un gest cu adevărat protestatar: o tânără, îmbrăcată în blugi, aflată chiar în intersecție, ținând o pâine în mână și strigând "Jos Ceaușescu!", "Jos criminalul!", vorbind cu voce foarte tare despre ce s-a întâmplat la Timișoara, avertizându-ne că "ăsta ne va omorî pe toți dacă nu acționăm acum" și îndemnând mulțimea să i se alăture. Îmi amintesc cu acuitate ezitarea oamenilor de a păși de pe trotuar pe carosabil, un "prag" deopotrivă spațial și psihologic dificil de trecut. Totuși, încet-încet, o parte dintre oameni am trecut pe carosabil și ne-am întors în direcția din care veniserăm. Îmi amintesc, de asemenea, că unii, nu puțini, rămăseseră pe trotuar și ne înjurau. Când am ajuns din nou la intersecția cu Victoriei, am dat de un alt baraj de militari (sau securiști, habar n-aveam) care au oprit înaintarea. S-a negociat un timp cu ei și, paradoxal, ne-au lăsat să reintrăm pe Calea Victoriei. Am ajuns din nou la Universitate și am văzut mulțimile de oameni venind din toate direcțiile. Când am ajuns pe Magheru, în dreptul Străzii Batiștei, am văzut că toate străzile erau blocate de militari, înarmați, pe tancuri, și n-am mai putut înainta. Despre ce s-a întâmplat în după-amiaza și seara zilei de 21 decembrie s-au scris multe relatări, încât voi scurta povestea.

Între timp, mă pierdusem de fosta mea colegă, în schimb m-am întâlnit acolo, în fața baricadei de la Inter, cu un alt prieten, John Sâmihăian, soțul colegei noastre Tina Sâmihăian (o veche prietenă), cu care am stat acolo până seara târziu. Era o efervescență extraordinară, s-au strigat toate acele formule de protest anticeaușiste și anticomuniste, am asistat în același timp la o solidaritate extraordinară între manifestanți (o solidaritate cum n-am mai întâlnit de atunci), ne-am împărțit între noi tot ce aveam (mâncare, apă, ceai), am pus și eu la bătaie sticlele de nectar bulgăresc etc. De mai multe ori, tancurile au intrat în mulțime, unii oameni au fost striviți, am văzut răniți transportați de cei din jurul lor, cu certitudine s-a și tras în oameni, de pe margini, chiar din acea după-amiază, am fost udați cu tunurile de apă, s-a tras mult cu trasoare pentru a se speria mulțimea care refuza să se risipească. Pe la 11 seara, eu și John ne-am gândit să mergem până la el acasă (John și Tina stăteau în zona Ștefan cel Mare), să mâncăm ceva, să ne încălzim (eram ud zdravăn de la tunurile cu apă) și apoi să ne întoarcem. Între timp, începuseră să mai plece dintre oameni. Am mers pe diverse străduțe până la el acasă, am mâncat, am băut ceva, ne-am încălzit, eram însă foarte obosiți, ne-am lăsat cuprinși de toropeală și am renunțat să ne întoarcem. Cred că asta ne-a salvat, pentru că, așa cum se știe, la puțin timp după aceea a început să se tragă masiv în cei care rămăseseră acolo.

A doua zi, destul de dimineață, m-am întors cu metroul în Grozăvești și-mi amintesc, tot cu mare acuitate, tăcerea grea, țiuitoare din metrou. Nimeni nu vorbea cu nimeni, nimeni nu privea pe nimeni, pe vremea aceea nu erau telefoane mobile în care oamenii să-și pironească privirile... Era clar că nimeni nu știa cum vor decurge lucrurile... În camera de cămin din Grozăvești aveam totuși un difuzor, la care am auzit repetată f(r)aza cu "trădătorul Milea" și, în același timp, auzeam și vedeam mulțimile de oameni care se scurgeau dinspre Semănătoarea spre centru. Înainte de prânz, am urcat la niște prieteni care aveau televizor, așteptam să auzim din nou f(r)aza cu "trădătorul Milea", când au apărut.... Mircea Dinescu și Ion Caramitru. Am răsuflat ușurați, coșmarul se sfârșise... A plecat apoi soția spre centru, iar eu am rămas cu Sonia, fiica noastră. În zilele următoare, am făcut, cu rândul, de pază în Grozăvești, ca să apărăm campusul de "teroriștii" a căror iminentă apariție se tot anunța... Recunosc că atunci n-am fost încercat deloc de sentimentul creștin al inadecvării gestului executării cuplului prezidențial în ziua de Crăciun, ura dizolva orice astfel de sentiment. Chiar îmi amintesc că, în seara în care urmau să se transmită la televizor imaginile cu executarea Ceaușeștilor, acea transmisie se tot amâna, pentru că se tot aștepta sosirea casetei cu înregistrarea respectivă, până când Sonia, excedată și ea de așteptare, s-a lăsat să cadă pe spate și a pronunțat un cuvânt (nu știu de unde l-o fi auzit) pe care astăzi, când are 35 de ani, nu cred că mi-ar permite să-l reproduc aici...

După ce s-a terminat vacanța, m-am întors la Vulcan, unde am mai rămas până la sfârșitul anului școlar. Estimp, am intrat în politica activă și am înființat la Vulcan, împreună cu câțiva cunoscuți, o organizație a Partidului Național Liberal. Când mai veneam la București, mă duceam la sediul central al Partidului și mă întorceam la Vulcan cu diverse pliante, afișe, broșuri, presă liberală. M-am implicat și în campania electorală, asta în condițiile în care, atunci, în Valea Jiului mai mult de 90% din populație simpatiza (fanatic!) cu Ion Iliescu și cu FSN. Îmi amintesc că lipeam afișe noaptea, între 2 și 3, deci între două "șuturi" ale minerilor, asta ca să nu fim bumbăciți. Ne înarmaserăm cu o scară pliantă de vreo trei metri, ca să lipim afișele la înălțime, astfel încât să nu poată fi rupte. În câteva rânduri, ne-au spart sediul și s-au pișat în el, am găsit dâre de urină înghețată pe podeaua "stabilimentului". Și tot în câteva rânduri, era s-o iau serios pe coajă. Așa că pentru mine n-au constituit nicio surpriză mineriadele care au urmat. Îmi amintesc că, în 20 mai 1990, eram în secția de votare chiar la școala în care predam și lipiserăm pe pereți câteva modele de buletine de vot, iar, în drum spre sala unde se vota, minerii se ridicau și pupau, pe aceste buletine, dreptunghiul unde era inscripționat numele lui Ion Iliescu. Totuși, am reușit performanța de a da un senator PNL de Valea Jiului. Revenit la București, în vara-toamna lui 1990, am renunțat la politica activă, și pentru că eram presat de alte evenimente, și pentru că am socotit că la București are cine să facă politică liberală... (HA-HA!)

Așa că, după cum se vede, nu eram atunci, în A.D. 1990, lipsit de entuziasm și convorbeam febril cu idealuri... Dezamăgirile, deziluziile, scârbele, furiile și amărăciunile (și pot continua cu astfel de "categorii negative" pe pagini întregi) n-au întârziat să apară, însă, așa cum am scris în CV, în pofida acestora, nu voi spune niciodată că "era mai bine înainte". Este aberant să crezi și să afirmi că nimic nu s-a schimbat, în bine, în acești 33 de ani. Dacă ar fi fost așa, probabil acest dialog n-ar fi avut loc.

Țin să precizez în final, totuși, că în acea zi de 21 decembrie 1989, chiar dacă strigam nu doar "Jos Ceaușescu!", ci și "Jos comunismul!", nu aveam o reprezentare clară a ceea ce va să însemne acest din urmă lucru, și asta nu pentru că nu ne-o doream, ci pentru că speranțele noastre - obișnuiți fiind să trăim de pe o zi pe alta - nu băteau atât de departe... Atitudinile anticomuniste și antitotalitare aveau să se cristalizeze pe parcurs, fiind, în același timp, permanent bruiate nu doar de nostalgicii care trăiseră în comunism, ci și de - paradoxal - nostalgicii născuți după 1990. Mda, să ai nostalgia unei epoci pe care nu ai trăit-o... Metempsihoză pură!