Aș putea vorbi de parcursul meu ca unul de la Greața lui Sartre la Jurnalul fericirii al lui Steinhardt

Daniel Cristea-Enache: Foarte prețioasă mărturia Dvs. de la fața locului unde, pe 21 decembrie 1989, Revoluția începută la Timișoara avea să însemne sfârșitul cuplului dictatorial.

Modelele Dvs., N. Steinhardt și Dinu Pillat, erau tineri la instalarea comunismului în România, pe când la Dvs. situația a fost inversă: erați tânăr în 1989, când regimul totalitar a căzut. Formați în epoca interbelică, Steinhardt și Dinu Pillat au fost deținuți politici, dar nu au fost deformați de totalitarism. Regimul nu a reușit să-i "reeduce".

Cum explicați că regimul nu a reușit această deformare sau "educare" nici în cazul Dvs., un om născut și format chiar în totalitarism? La modelele de mai sus, rezistența împotriva regimului totalitar venea din niște fundamente constituite înainte de instalarea comunismului la noi. Dar în cazul Dvs. cum anume s-au constituit aceste fundamente ale rezistenței individuale, chiar în regimul totalitar împotriva căruia sau în pofida căruia ați rezistat? Pe ce elemente s-a sprijinit rezistența Dvs. la a fi "educat" în spiritul "omului nou"?

George Ardeleanu: Da, făcând un calcul sumar, la instalarea comunismului, N. Steinhardt avea 36 de ani, iar Dinu Pillat, 27 de ani (asta, dacă luăm ca "bornă" anul 1948), iar la prăbușirea comunismului, eu aveam 28 de ani. Deci, la cele două "capete", tineri și ei, și eu... Ceea ce vreau însă să spun chiar de la început este că, deși îi consider modele, nu-mi permit să mă compar cu ei, și asta, în primul rând, pentru că nu am trecut prin experiențele-limită prin care au trecut ei. Eu n-am fost anchetat pentru a deveni martor al acuzării într-un proces politic ca N. Steinhardt, n-am fost anchetat timp de 45 de ore - în 10 din cele 50 de interogatorii - pentru scrierea unui roman ca Dinu Pillat (și, se înțelege, torturat), n-am fost pus "pe rangă" și lovit cu capul de pereți ca N. Steinhardt, n-am fost băgat într-un sac și bătut până la prăbușirea în starea de inconștiență și nici n-am rămas cu cicatrici de la lanțurile de la picioare ca Dinu Pillat și, culmea!, nu știu dacă aș fi ieșit din închisoare cu o extraordinară putere de a ierta ca amândoi. De a ierta, desigur, doar răul îndurat de ei, nu și de aproapele lor, pentru că atunci, cum arată Steinhardt, iertarea ar deveni o formă de legitimare a răului. Nu, nu, a-ți risipi toată energia fizică și mentală pentru a procura cărbuni pentru încălzirea locuinței, a te urca, pe scara de incendiu, pe acoperișul blocului (și asta în condițiile în care ai rău de înălțime) pentru a desfunda hornul, a sta ore întregi la coadă pentru a face rost de cele necesare, de fapt, de cele... elementare (și de multe ori fără succes) etc. - toate acestea nu se compară cu zilele și nopțile petrecute în Zarca Gherlei. Mi-ar plăcea să cred că aș fi avut altitudinea lor morală, dar... nu știu dacă aș fi avut-o. Cum îi scria Steinhardt, într-un proiect de scrisoare inserat în Jurnalul fericirii, prietenului său Emanuel (Manole) Neuman, stabilit la Bruxelles, de-a surda se înțeleg cei care au locuit în "imponderabilitate" cu cei care n-au locuit.

Și, da, atât N. Steinhardt cât și Dinu Pillat s-au format în perioada interbelică și într-o ambianță burgheză și liberală: Steinhardt, într-o familie onorabilă aparținând burgheziei medii evreiești, iar Dinu Pillat, ca descendent al Pillăteștilor și al Brătienilor. Desigur, condiția burgheză nu este suficientă pentru a rezista cântecelor de sirenă ale ideologiilor totalitare, mai sunt la mijloc și cultura și genele puternice. Încă din articolele sale din Revista burgheză, din 1934-1935, Steinhardt avertizează asupra unor "alunecări de straturi" care au loc chiar în spațiul clasei burgheze, asupra faptului că unii burghezi (mai ales, tineri) își "uită clasa", lăsându-se manipulați și căzând în capcanele demagogice ale socialismului, etatismului, bolșevismului etc. În fond, din indulgența paternă a bonomului și blândului liberal Stephan Trofimovici din Demonii lui Dostoievski n-a ieșit infernalul Piotr Verhovenski? Atât în cele două variante cunoscute ale Jurnalului fericirii cât și în romanul Călătoria unui fiu risipitor, N. Steinhardt descrie o întrunire de prin 1931-1932 în cercul literar al surorilor Sorin, într-o casă care întrunea toate condițiile unui mare confort burghez, în care majoritatea participanților discutau, cu priviri înflăcărate, despre viitorul luminos pe care îl va aduce comunismul și despre cazul revistei de avangardă Pula, care apăruse în 13 exemplare și ai cărei autori fuseseră arestați (pentru puțin timp). Cei de față le iau apărarea insurgenților (era de față și unul dintre ei, Aurel Baranga), tânărul Steinhardt îi ia, însă, apărarea lui Nicolae Iorga, căruia autorii îi trimiseseră un exemplar din revistă, cu o dedicație obscenă și ofensatoare. Atât publicistica sa interbelică și imediat postbelică cât și cărțile sale de atunci (volumul de debut În genul... tinerilor, cele două volume de iudaism publicate împreună cu prietenul său Emanuel Neuman, teza de doctorat în drept constituțional) îi confereau un background cultural care avea să-l facă, din start, indezirabil pentru regimul care avea să fie instaurat după 1948. Și, vorbind de moștenirea sa de familie, delicatețea mamei, Antoaneta, și curajul exemplar al tatălui său, Oscar Steinhardt, aveau să joace un rol esențial în atitudinile sale ulterioare. Să nu uităm comportamentul extraordinar al lui Oscar în momentul în care fiul său a fost convocat la Securitate pentru a deveni martor al acuzării în procesul Noica-Pillat, azi binecunoscut de cititorii Jurnalului fericirii. Și aș mai aminti aici de o explicație foarte interesantă dată de Michel Van Parys, priorul mănăstirii benedictine Chevetogne din Belgia (unde Steinhardt a stat în două rânduri, în 1978 și în 1979-1980), într-un interviu acordat fostei noastre studente Ioana Enache, publicat în nr. 951/2018 al revistei Observator cultural: "Totul a pornit din momentul în care a fost chemat să depună mărturie falsă împotriva prietenului său, o invitație care l-a șocat. A povestit că de acolo a început binecuvântarea botezului său, din ziua în care a decis să nu o facă, sub imboldul sentimentului evreiesc de «tzedakah», care se referă la datoria conduitei etice. Refuzul său a venit, ne spunea, nu atât din sinea sa, cât din formația sa evreiască. Deși nu era un practicant al credinței iudaice, a găsit legătura între condiția sa de evreu și îndemnul interior de a refuza, inspirația divină de a nu accepta să își denunțe prietenul." Îmi cer iertare, dar nu mă pot abține să nu amintesc și răspunsul lui Steinhardt la întrebarea prietenului său Toma Pavel, transcris într-un interviu luat acestuia de Cristian Pătrășconiu pentru nr. 1/2017 al revistei Orizont, legat de soluția la care recurgea pentru a nu spune nimic din ceea ce voiau anchetatorii: "Era greu câtă vreme securiștii rămâneau politicoși. Îmi venea să fiu și eu politicos și să le răspund la întrebări. Trebuia deci să mă abțin cât puteam, până când se enervau și începeau să mă lovească. În clipa când mă atingeau, eram salvat: nu erau decât niște animale și puteau să mă bată cât voiau, eu nu le spuneam nimic." ("Era plămădit dintr-o altă substanță decât noi ceilalți. Un model de neatins, de neuitat" - comentează mai tânărul său prieten). Așadar, iată cum încălcarea de către anchetatori a codurilor bunului simț și, în primul rând, a codului politeții poate "stimula" rezistența victimei formate în spiritul acestor coduri.

Cam la fel se pun lucrurile și în cazul lui Dinu Pillat. Nimic din ce publicase înainte de 1948, cele două romane (Tinerețe ciudată, Moartea cotidiană - ca să nu mai vorbim de romanul care avea să devină principalul cap de acuzare în procesul său, Așteptând ceasul de apoi, apărut public abia în 2010), textele de critică și istorie literară etc., nimic așadar nu era în consonanță cu ideologia noului regim. Și ce familie încercată! Mama sa, Maria Pillat-Brateș, care a făcut închisoare și domiciliu forțat, socrul său, social-democratul Gheorghe Ene-Filipescu, mort în 1952 în închisoarea de la Târgu Ocna și aruncat într-o groapă comună, sora sa, Pia Pillat, plecată în 1946, în condiții dramatice, în exil, alături de soțul ei de atunci Mihai Fărcășanu - liderul Tineretului Național Liberal, pierderea tuturor proprietăților și epuizarea mijloacelor de supraviețuire, eliminarea lui Dinu de la catedra de Istoria literaturii române, unde fusese asistentul lui G. Călinescu, executarea unor munci necalificate, marginalizarea și supravegherea de către Securitate (despre un "lot Dinu Pillat" se vorbește în dosarele acesteia încă din 1954), în sfârșit, procesul și detenția lui Dinu Pillat (fusese condamnat la 25 de ani de închisoare), cele două eliminări ale sale de la Institutul G. Călinescu, din 1959 și din 1975, și atâtea altele. Dincolo de toate acestea, noblețea, demnitatea, curajul, cultura, credința, finețea, despre care vorbesc toți cei care l-au cunoscut. Și, dincolo de prietenia cu N. Steinhardt, admirația amândurora pentru personajul Katov din Condiția umană al lui André Malraux (Steinhardt îl trece chiar într-un fel de "sinaxar" al său printre "sfinți și oameni iubiți"), adică pentru acel insurgent care, închis și condamnat la moarte, în timp ce așteaptă să fie executat, își cedează cianura pe care o avea la el "altora mai slabi în suferință, înnebuniți de groaza perspectivei de a sfârși arși de vii în cazanele de locomotivă" (v. Dinu Pillat, "André Malraux, Condiția umană", în Spectacolul rezonanței. Eeuri, evocări, sinteze, Humanitas, 2012, pp. 278-281).

Iară noi, noi epigonii (happygonii, cum zice o prietenă)? Mulțumesc pentru aprecieri, dar de niscaiva "deformări" nu voi fi fost scutit nici eu, ar fi fost aproape imposibil. Sper însă că nu am fost atins de gravele "deformări". Care au fost soluțiile de imunizare?

Pe cei doi intelectuali nu i-am frecventat înainte de 1990 (cunoșteam vag monografia despre Ion Barbu a lui Dinu Pillat), deci nu-i puteam avea atunci ca modele.

Am scris în Autobiografie despre bunul-simț al părinților mei, pe care au încercat să mi-l cultive și mie. Chiar dacă nu m-au format în cultul opoziției și al rezistenței în fața regimului (erau prea "mărunți" pentru asta), cred că acel bun-simț mi-a asigurat și anticorpii necesari pentru a nu cădea în plasa unor aderențe lamentabile, dacă nu chiar pentru a schița o opoziție deschisă. Când ești învățat să nu minți, să nu furi, să nu înșeli, să nu faci cu niciun chip rău altora, atunci astfel de învățăminte îți insuflă luciditatea necesară pentru a-ți da seama că lumea în care trăiești, în care astfel de principii (și altele) sunt încălcate, nu este una normală și nu e cazul să aderi la ideologia care o guvernează. Prin urmare, n-am intrat, de pildă, în PCR, deși mi s-a făcut această ofertă (mi s-a făcut în anul al III-lea de facultate, după ce luasem un premiu important la Colocviul Eminescu de la Iași), și asta în condițiile în care mulți colegi dădeau fuga-fuguța să se înscrie. Argumentul lor, insuflat de unii sofiști de serviciu, era că se înscriu în Partid nu pentru a câștiga ceva, ci pentru a fi scutiți de niște pierderi (oricum, eram toți niște loseri, vai de capul nostru!)... Mă rog, nici eu n-am declinat oferta pe un ton clar și răspicat, ci pe un ton mai degrabă evaziv (atâta mi-am permis) și am avut și noroc că persoana din facultate însărcinată cu astfel de oferte n-a insistat...

În al doilea rând, mă întorc iarăși la Steinhardt și la varianta mai puțin cunoscută a Jurnalului fericirii, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia (Polirom, 2012). Acolo el descrie la un moment dat soluțiile de rezistență într-o închisoare, soluțiile de păstrare a integrității morale și psihice într-un spațiu menit să distrugă o astfel de integritate, soluții care cred că sunt valabile și în "închisoarea mai largă" care era întregul regim comunist. El spune că totul era să fi existat un "centru" existențial, un reper (fie el o credință, un principiu, un obicei, o idee fixă, o țăcăneală chiar), impactul vieții concentraționare "să nu fi căzut asupra unui sistem de triere gol", și că vulnerabili au fost mai ales cei care au intrat într-o asemenea experiență în stare de vacuitate, dependenți fiind de zgomotul de fond. Ei, cu credința, în cazul meu, a fost atunci așa și așa, uneori m-am îndepărtat de ea, alteori m-am apropiat, uneori am tratat-o cu atitudinea "căldicelului" de care vorbește Apocalipsa... Însă niște "prăjini de salvare" tot am avut, un centru existențial tot a existat, sclav al "zgomotului de fond" tot am încercat să nu fiu. Îmi amintesc, de pildă, cu câtă voluptate citeam în studenție Greața lui Sartre. Greața lui Roquentin era și greața mea față de regimul în care trăiam. Habar n-aveam atunci - rușine să-mi fie! - de grețoasele tribulații comunistoide ale lui Jean-Paul Sartre și ale partenerei sale Simone de Beauvoir, căci, dacă aș fi știut... Iată, aș putea vorbi de parcursul meu ca unul de la Greața lui Sartre la Jurnalul fericirii al lui Steinhardt.

În al treilea rând, a contat enorm grupul de prieteni din care am făcut parte, și i-aș numi aici pe Caius Dobrescu, Marius Oprea, Sorin Matei, Florin Lobonț, Ana și Sergiu Ștefănescu, Anghel Ciobanu, George Stoica, Marius Ungureanu (sper să nu fi uitat pe cineva), toți studenți la facultățile umaniste din București și locatari ai căminului Grozăvești, prieteni cu care, în afara discuțiilor nesfârșite despre aberația lumii în care trăiam, am comis în iarna lui 1987 singurul act de protest adevărat, și anume lipirea unor manifeste pe pereții facultăților de Litere, Istorie, Matematică, Drept, Medicină, Arhitectură. Povestea este relatată de Marius Oprea în volumul Moștenitorii Securității (Humanitas, 2004, pp. 11-18) și de Caius Dobrescu într-un interviu inclus în volumul Inamicul impersonal (Paralela 45, 2001, pp. 255-258), așa că voi relata succint "partitura" mea în această acțiune. Așadar, ne-am decis să punem manifeste scrise cu letraset (oare mai știe cineva ce este acesta?), câte două pentru fiecare facultate, manifeste nu explicit anticomuniste, ci manifeste pentru dezideologizarea universității, împotriva Minciunii etc. Aerul de conspirativitate cu care am acționat îmi trezește acum o oarecare duioșie: manifestele le-am pus dimineața între 7 și 8, deci înainte de începerea cursurilor, fiecare la altă facultate decât cea la care era student (mie mi-a revenit misia de a le pune la Istorie). Am ajuns la ora 7 la Facultatea de Istorie, m-am uitat prudent în jur să văd dacă nu e cineva prin preajmă (erau totuși niște studenți în fața intrării), am pătruns în facultate și aceeași prudență am manifestat-o și în lipirea primului manifest, în sensul că l-am lipit (cu pastă de dinți Optima) undeva pe la etajul 2. Am prins apoi mai mult curaj, am coborât, iar pe al doilea l-am lipit pe un stâlp din holul de la intrare. (Aveam să aflu după 1990, de la cineva care era atunci student, că o biată secretară a văzut acest manifest și a făcut o teribilă criză de panică.) Am ieșit apoi din facultate, am răsuflat ușurat văzând că nu mai e nimeni la intrare și m-am dus până în Piața Rosetti, unde am aruncat tubul de pastă de dinți într-o gură de canalizare. Aaa, să nu uit: purtam, bineînțeles, mănuși... Eram îmbrăcat într-un palton de-al tatălui meu, un palton "stalinist" (în sensul că fusese confecționat în orașul Stalin, adică Brașov), ninsese nițel, urmele mele pe zăpadă se amestecau însă - în mod sal-va-tor - cu urmele altor trecători... Efectele n-au întârziat să apară, în sensul că în săptămânile următoare nu se mai putea intra în facultate decât cu carnetul de student. Unii dintre noi am terminat facultatea în 1987 și am plecat în stagiul profesoral (ceea ce într-un fel ne-a salvat), alții însă, cei care au terminat un an mai târziu, aveau să fie anchetați destul de contondent de Securitate în vara lui 1988, însă nu pentru acele manifeste (autorii lor n-aveau să fie descoperiți), ci pentru niște "culpe" mult mai lejere (discuții "dușmănoase" în camera de cămin, unde li se montaseră microfoane, ascultarea posturilor Europa Liberă și BBC ș.a.). Povestea o găsiți în detaliu, așa cum spuneam, în cartea lui Marius.

Aș mai aminti aici un detaliu amuzant (la o privire retrospectivă). După ce am lipit manifestele, am trăit o vreme cu frica-n sân (adevărații curajoși sunt cei care știu doar ei cât le e de frică), după care, văzând că n-am pățit nimic, m-am liniștit și m-am luat cu altele: eram în anul IV, îmi scriam lucrarea de licență șcl. Prin iunie 1987, m-am trezit însă cu un plic de la Miliție și am înghețat. L-am deschis îngrozit și, după ce l-am citit, m-am calmat: eram anunțat că s-a descoperit cel care îmi furase portofelul cu acte și bani în troleibuz, era un copil, și eram invitat să mă deplasez eu la părinții acestuia ca să-mi recuperez prejudiciul. Eram atât de fericit că nu era vorba de altceva, încât am renunțat să mă duc la domiciliul indicat, și pentru că între timp îmi refăcusem actele și pentru că m-am gândit că cine știe ce mai pot păți dacă ajung pe acolo, "prin niște locuri rele"...

Vorba Lenei Constante din finalul filmului Nebunia capetelor de Thomas Ciulei: Ce mai vrei să știi?