Majoritatea victimelor și majoritatea călăilor au plecat, între timp, într-o lume mai bună...

Daniel Cristea-Enache: Lena Constante e un alt posibil model intelectual și moral pentru cei care i-au citit cărțile-mărturii apărute după 1989.
Dacă N. Steinhardt și Dinu Pillat erau intelectuali cu opțiuni ideologice de dreapta (sau înspre dreapta), Lena Constante, ca și Ion D. Sîrbu, ilustrează exemplar categoria intelectualului de stânga (sau comunist de-a binelea) care face închisoare politică tocmai în timpul regimului totalitar comunist.
Procesul comunismului, care s-ar fi putut face la noi după Revoluție, ar fi trebuit în opinia Dvs. să includă toate cazurile de deținuți politici din timpul regimului trecut, indiferent de amplasarea lor ideologică?

George Ardeleanu: Nu atât opțiunile ideologice (fie ele de stânga sau comuniste) au dus-o pe Lena Constante în închisoare cât relațiile ei cu familia Pătrășcanu (fusese, împreună cu Elena Pătrășcanu, una dintre fondatoarele Teatrului Țăndărică, lucrase ca scenografă, sub conducerea acesteia, la teatrul respectiv, fusese îndrăgostită de Lucrețiu Pătrășcanu ș.a.). Altfel, după cum se știe, comuniștii și-au exterminat nu numai adversarii ideologici, ci s-au exterminat și între ei, în bătăliile pentru putere dintre diferitele facțiuni din interiorul Partidului. Cazul Lucrețiu Pătrășcanu - lider comunist cu state vechi, superior prin inteligență celorlalți tovarăși de drum, fost ministru al Justiției, căzând apoi în trapa unui sistem la a cărui construcție contribuise din plin, prin răsunătorul său proces început în 1948 și încheiat prin executarea sa din 1954 - este poate cel mai elocvent în acest sens. Patternul este tot în Uniunea Sovietică. Să ne gândim la Marea Teroare din 1936-1938 căreia i-au căzut victime și mulți potentați comuniști. Dacă deschidem cele două volume de memorii ale Nadejdei Mandelștam (Fără speranță și Speranță abandonată) și consultăm indexul de nume de la sfârșit, vedem cum unii lideri ai partidului sau ai GPU-ului sunt pe val în 1936 și ajung în fața plutonului de execuție în 1938. Dar poate cel mai bine a surprins un astfel de fenomen Arthur Koestler în extraordinarul său roman Întuneric la amiază (Darkness at Noon) din 1940.

Lena Constante a fost însă, ca și viitorul ei soț Harry Brauner, o victimă colaterală în acest "paradox". Pentru asta, a fost condamnată la 12 ani de închisoare, dintre care 8 ani i-a ispășit singură în celulă. Îmi permit să reiau aici un paragraf despre cazul ei, dintr-un text pe care l-am publicat în revista Opt motive, nr. 9/2020, încercând să-i consolez pe studenții noștri în perioada de recluziune din primele două luni de pandemie:

În ceea ce-l privește pe Ion D. Sîrbu (care, cred eu, dintre cele trei soluții laice de ieșire dintr-un univers concentraționar teoretizate de N. Steinhardt în Testamentul politic care precede Jurnalul fericirii, ilustrează soluția Churchill-Bukovski), din câte știu eu, statutul său de ilegalist comunist (care i-a adus atâtea necazuri în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial) a fost determinat de furia sa antilegionară, în primul rând, și abia apoi de condiția sa de fiu al coloniei miniere Petrila. Prin urmare, odată cu instalarea comunismului nu s-a folosit deloc de "stagiul eroic de patru ani în ilegalitatea de partid", pentru a face carieră politică, pentru că nu putea face "pasul înapoi din morală în politică" (cum mărturisește într-un interviu excelent acordat lui Ion Jianu, interviu pe care îl recomand cu mare căldură, intitulat "Eu l-am văzut pe Blaga plângând", inclus și în volumul Ultimele..., Editura Măiastra, 2020). De altfel, legionarii care îl bătuseră în prima tinerețe aveau să-l verifice și pe linie de partid (comunist!) ulterior... Vorba lui Kurt Vonnegut: Așa merg lucrurile... De fapt, eu cred că intrarea lui I.D. Sîrbu în Gulag se face încă din 1947, când refuză solicitarea de a-și denigra în mod abominabil mentorii, pe Lucian Blaga și Liviu Rusu, determinându-l pe activistul care venise cu o astfel de solicitare să strige: "Atitudinea dumitale, tovarășe Sîrbu, nu este marxistă!" Așadar, se face cu 10 ani înainte ca Sîrbu să fie arestat, în 1957, pentru "omisiune de denunț", eliberat peste un an și rearestat în aceeași zi pentru comedia satirică Sovromcărbune, când este condamnat la 7 ani de închisoare (va fi pus în libertate în 1963).

Prin urmare, nu cred că putem evacua din discuția referitoare la un proces al comunismului (care oricum n-a avut loc și e foarte puțin probabil să mai aibă) astfel de cazuri din cauza amplasamentului lor ideologic din trecut. Lumea deținuților politici din perioada comunistă era de o mare eterogenitate ideologică, toți victime ale aceluiași rău; cum facem "selecția"? Ca să nu mai vorbesc de sutele de mii de deținuți sau deportați, mai ales țărani, care nu avuseseră niciun amplasament ideologic. În vara anului 1951, au fost deportați în Bărăgan 44.000 de oameni de toate vârstele din Banat și din Mehedinți. Cum facem "trierea" ideologică a victimelor? În statisticile referitoare la numărul deținuților politici sau la numărul celor morți în închisori, în lagăre, în deportări, publicate în Cartea neagră a comunismului (coord. Stéphane Courtouis) sau în Raport final realizat de Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România (președinte: Vladimir Tismăneanu) nu se fac eliminări pe criterii ideologice. Desigur, acolo unde avem date, trebuie să analizăm și amplasamentul ideologic al deținuților politici, însă nu trebuie s-o facem nevrotic, lăsându-ne pradă puseurilor negaționiste sau apologetice, trebuie s-o facem rațional și - mai ales - cu documentele și cărțile pe masă. Un astfel de demers este, de pildă, bine realizat în recentul volum-dicționar Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism (Constantin Vasilescu - coord., Clara Mareș, Florin S. Soare, Alin Mureșan, Constantin Petre, Ed. Litera, 2023). Aș vrea să amintesc două secvențe, care mi se par foarte revelatoare, din Jurnalul fericirii, ale întâlnirilor dintre liberalul conservator N. Steinhardt și comunistul Belu Zilber. Prima are loc prin 1931, la un ceai, cu mulți invitați, la Amelia Pavel, unde Steinhardt și prietenul său Manole Neuman fac un mișto teribil de Marx, făcându-l pe Belu Zilber să spumege. A doua, foarte emoționantă și înduioșătoare, are loc prin 1968, după ce Belu Zilber, "actor" în procesul Pătrășcanu, ispășise 17 ani de închisoare, iar N. Steinhardt, implicat în procesul Noica-Pillat (incluzând deținuți de o mare diversitate ideologică), executase aproape 5 ani de detenție (din 12, câți primise), primul vindecat de comunism, iar al doilea, întărit în anticomunism. Amândoi, amuzați de farsele pe care li le jucase Istoria și... viața. Volumele de memorii ale amândurora aveau să fie, la scurt timp după aceea, confiscate de Securitate, rescrise din memorie și... faptele se cunosc. Cum am putea discuta astfel de cazuri (și atâtea altele) în ecuația unui proces, fie el și imaginar, al comunismului? În fine, știu că există mai multe curente de opinie în această chestiune, e o problemă foarte complexă și, în niciun caz, nu poate fi epuizată aici.

Cât privește un proces adevărat al comunismului, cred că realizați că ne răcim gurile și ne încingem tastaturile de pomană. A fost amânat nepermis de mult, până când a devenit imposibil (au știut tovarășii cum să procedeze). Majoritatea victimelor și majoritatea călăilor au plecat, între timp, într-o lume mai bună (în 1997, de pildă, a avut loc recursul în anulare al procesului Noica-Pillat, când toți cei 23 de intelectuali inculpați au fost achitați; a fost însă o reabilitare extrem de tardivă, pentru că mai mult de jumătate dintre cei care fuseseră în boxa acuzaților în 1960 părăsiseră scena acestei lumi). Bine, mai sunt cei care au făcut detenție politică în anii ʾ80 (vezi Academia politică de la Aiud. Deținuți politici în anii ʾ80, Polirom, 2019) și torționarii acestora. Dar am putut vedea și aici ce s-a întâmplat cu procesul torționarilor inginerului Gheorghe Ursu - ucis în bătaie în noiembrie 1985 în arestul Miliției -, proces în urma căruia cei doi ofițeri de Securitate care îl torturaseră, maiorul Marin Pârvulescu și căpitanul Vasile Hodiș, au fost achitați definitiv, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, din 27 iulie 2023.

Și - vorba poetului - să nu fim sceptici?