Cred că principala formă de vulnerabilitate a acestei lumi era lipsa de rezistență în fața manipulării

Daniel Cristea-Enache: Minerii făceau parte din așa-numita clasă muncitoare (profesori și intelectuali ca Dvs. veneau pe locul 3 în formula "muncitori, țărani, intelectuali"). Cum îi vedeți - prin prisma experienței directe, biografice - pe mineri și ceilalți "oameni ai muncii"? Imaginea hoardelor de mineri veniți la București după 1989 să "facă ordine" e diferită de cea a minerilor protestând curajos în 1977, în timpul "Epocii de Aur".
Care dintre cele două imagini vi se pare mai apropiată de profilul uman al minerilor așa cum i-ați cunoscut Dvs.? E ceva important de spus și care a fost acoperit, în timp, cu etichetări categoriale?

George Ardeleanu: Uite, încercând să-mi amintesc și să mă refer la minerii din Valea Jiului din perioada în care am locuit eu acolo și din vremea mineriadelor, regret nespus că nu mai dau de un text mai amplu al meu scris chiar în 1990, deci "la firul ierbii" (aveam acolo și statistici ale votării de la Vulcan din 20 mai 1990). Am reținut însă ceva în textul publicat în volumul Prof de română pe care l-am menționat în Autobiografie. Într-adevăr, lumea din Valea Jiului din acei ani era sensibil diferită de cea din 1977, când avuseseră loc cunoscutele greve împotriva regimului (și, oricum, diferită de lumea din Valea Jiului din prozele și evocările lui I.D. Sîrbu). După aceste mișcări de protest (bine documentate de prietenul meu Marian Boboc, în volumul Revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni, august 1977. O biografie, Editura "Universitas", Petroșani, 2022), nucleele greviste fuseseră fie arestate, fie dispersate în alte zone ale țării. A început o mișcare demografică absolut browniană, prin care erau aduși oameni, uneori cu forța, din toate zonele țării, pentru a munci la minele din aceste orașe (Petroșani, Vulcan, Lupeni, Uricani, Petrila etc.). De asemenea, în minele respective lucrau și soldați în termen. În cei trei ani, cât am stat acolo, toate trenurile care soseau în gara din Petroșani erau întâmpinate de o voce de la difuzor: Muncitorii care au venit pentru angajare la minele din Valea Jiului sunt rugați să se prezinte la dispecerat. Erau repartizați la aceste mine, unii stăteau puțin timp și plecau, veneau alții, unii rămâneau mai mult... De pildă, noi, profesorii, ne ocupam și cu recensământul populației. Se întâmpla să fac într-un an un astfel de recensământ într-un bloc de 10 etaje (din cartierul Dallas), să înregistrez numele persoanelor care locuiau acolo, iar în anul următor să nu mai găsesc niciun sfert din acele persoane, să vină alții și tot așa... În orice caz, era o lume foarte eterogenă (nu vorbesc de o eterogenitate ideologică, firește!), foarte pestriță, în care nu s-ar mai fi putut coagula nimic, nicio formă de protest... Exista desigur violență, exista brutalitate, alcoolismul era un modus vivendi, era, cu alte cuvinte, o formă de viață noir, dar asta nu excludea - și țin neapărat să precizez asta - unele manifestări de profundă umanitate (am fost martor și al acestora). Fac aici o paranteză pentru a spune că această formă de viață noir căpăta uneori o coloratură... "exotică". Mi-a rămas, în acest sens, pe retina memoriei o imagine despre care am scris un textuleț, pe care l-am publicat, alături de alte texte, în volumul Și eu am trăit în comunism, coordonat de Ioana Pârvulescu și apărut la Humanitas în 2015. Îl reiau aici, și în măsura în care o astfel de imagine ar putea fi citită ca un "simbol" nu numai al precarității, ci și al instabilității, al mișcărilor larvare și haotice specifice unei astfel de forme de viață:


Revenind la tema principală a acestei runde, cred că principala formă de vulnerabilitate a acestei lumi, derivată din chiar eterogenitatea de care vorbeam, era, de fapt, lipsa de rezistență în fața manipulării. Era o lume ușor de manipulat, tocmai asta i-a facilitat lui Ion Iliescu posibilitatea s-o transforme într-o masă de manevră. Căci asta au fost minerii atunci: o masă de manevră. Eram încă acolo, când au plecat spre București, în seara zilei de 13 iunie 1990. Am văzut șirurile nesfârșite de camioane, autobuze, dube muncitorești, mașini personale, pline de mineri înarmați cu bâte, topoare, lanțuri, cabluri, lămpașe (și tot restul arsenalului), scurgându-se pe traseul Uricani - Vulcan - Petroșani, pentru a se îmbarca în trenurile spre București. I-am văzut și când s-au întors în Vale, după cunoscutele lor "fapte de vitejie". Unii chiar se lăudau cu astfel de fapte, erau convinși că înfăptuiseră un act de justiție, alții se lăudau cu ce confiscaseră din casele și din sediile partidelor pe care le spărseseră, mulți dintre ei aveau merindea, a doua zi la serviciu (la "șut"), în pungi cu "Votați Ion Rațiu, președinte!"... (notă: o clarificare-completare în runda următoare, aici) Culmea, m-am întâlnit, câțiva ani după aceea, cu un fost elev de la Spitalul de Neuropsihiatrie Păclișa, care ajunsese miner, și care mi-a povestit, la o bere (a trebuit să accept invitația, că de nu...), cum a fost și el la mineriadă și cum au spart ei (greu di tăt!) ușa casei lui Ion Rațiu... Circula în acele zile ale "glorioasei întoarceri" o expresie: "Nu m-atinge că mă spargi!". Adică își vârâseră în bluzele salopetelor, făcute boccele, obiectele confiscate, de fapt, "furgăsite"...

Să ne înțelegem: nu toți minerii erau așa și nu toți s-au lăsat manipulați. Erau și cei care își păstraseră luciditatea. Țin, în acest sens, să mai povestesc o scenă la care am fost martor. Eram într-un autobuz, plin ochi, pe traseul Petroșani - Vulcan și am asistat la discuțiile dintre cei care fuseseră la București și cei care refuzaseră s-o facă. Aceștia din urmă le strigau celorlalți: "Haide, bă, v-ați lăsat conduși de securistul ăla de Cămărășescu! Voi nu știați că ăsta era șeful Securității din Valea Jiului?" Așadar, eu aflasem de Nicolae Cămărășescu, cel care îi condusese pe mineri la diferite sedii de partide sau redacții de presă din București, chiar atunci, în acel autobuz de pe ruta Petroșani - Vulcan, înainte ca numele acestuia să apară în ziare... Altfel, cum se explică faptul că minerii au găsit atât de ușor sediile pe care aveau să le devasteze? Îmi amintesc că eu - în calitatea mea, de atunci, de reprezentant al filialei Vulcan a PNL - găseam destul de greu, când veneam la București, sediul unei reviste liberale (nu-mi mai amintesc numele ei, parcă Europa) de pe strada Caimatei (și asta în condițiile în care fusesem patru ani student la București și cunoșteam cât de cât zona). Ei, bine, minerii l-au "găjbit" din prima! Cum naiba!

Dar toate acestea s-au întâmplat de mult - hélas! -, lucrurile s-au schimbat și în Valea Jiului, astăzi poți vota cu oricine fără teama că o vei lua pe coajă, dar tot trist e... Valea Jiului este unul din acele locuri - căci sunt mai multe... - care de mult timp, de prea mult timp, își revendică denumirea de Valea Plângerii (fără vreo legătură cu semnificația biblică). Se pare că o astfel de denumire este valabilă și astăzi. În primăvara acestui an, când am fost la Vulcan, am ajuns, împreună cu un fost coleg de liceu, într-un cimitir evreiesc devastat. Pe o porțiune a cimitirului se construiseră garaje. Un alt chip al tristeții. Alte chipuri ale tristeții...