Robert Kocsis: Cum e să câștigi un Gopo?
Teona Galgoțiu: Eu am fost foarte șocată, adică știu că toată lumea zice asta după ce ia un premiu, dar eu chiar am fost foarte șocată. Era Jude în competiție (cu Potemkiniștii) și mi se părea că el o să câștige. Clar m-am simțit foarte validată și bucuroasă. Erau și destule de multe persoane din echipă acolo, a fost așa un hype general. E o senzație ciudată, eu pe de o parte lupt cu mine împotriva idei de premiu și contra genului ăstuia de validare, dar în același timp, când se întâmplă, ești foarte bucuros. Și atunci te simți, așa, un pic ipocrit.
R.K.: Te-ai gândit la discurs sau ai spus ce ai gândit pe moment?
T.G.: Partea cu violența domestică am zis-o și la Cinemaiubit și aș vrea să fie o chestie pe care o zic în orice context pot legat de film. Cealaltă parte a fost pe moment.
R.K.: Ai simțit diferit nominalizările? Ai avut acum câteva ediții, în 2021, și o nominalizare la categoria Tânără speranță.
T.G.: Da, la Tânără speranță s-a simțit că e vorba de mine cumva. La nominalizarea din 2023 s-a simțit mult mai mult că e vorba de film, de echipă și nu e atât de mult spotlight-ul pe mine. Eu sunt doar un fel de purtător de cuvânt.
R.K.: A existat o presiune din cauza primei nominalizări? Faptul că nu mai poți coborî, doar să urci.
T.G.: Genul ăsta de atenție clar face oameni să te urmărească, îți crește un pic din vizibilitate și după aia e: acuma ce faci? E întrebarea asta care mi se învârte în jurul capului. Atunci era mai simplu, eram la școală, lucram deja la Vreau să sparg sera, dar acum nu am un proiect concret de film. Am niște idei pe care vreau să le scriu, dar în perioada asta m-am concentrat mai mult pe teatru și atunci e mai instabilă așteptarea a ce o să fac după în film.
R.K.: Care e plus-ul care vine cu nominalizarea sau premiul?
T.G.: Cred că cea mai tare chestie care se întâmplă la Gopo e că văd atât de mulți oameni filmele. Asta mi se pare prima chestie, altfel e greu, și dacă ești la nu știu ce festivaluri, tot îl văd un număr limitat de oameni. La Gopo, cel puțin teoretic, fiindcă nu cred că toată lumea vede tot, te gândești că filmul tău ajunge la sute de oameni.
R.K.: Ce ai spune că înseamnă aceste premii pentru industrie?
T.G.: Nu știu cât de mult ține lumea minte că ai luat Gopo. Cred că e mai degrabă un hype de moment și poate e un pic mai ușor să propui niște proiecte unor producători dacă ai luat Gopo. Dar nu aș zice că e ceva de durată.
R.K.: Eu am reprezentat școala de la Cluj în categorie, tu cea de la București. La ce te gândești când auzi de un student de la una dintre facultăți?
T.G.: Nu am văzut foarte multe filme de la Cluj, dar senzația mea e că filmele de acolo sunt mai deschise spre experiment decât filmele de la UNATC. Mi se pare că filmele de la UNATC tind totuși în continuare să fie filme de Noul Val, pe când ce am văzut de la Cluj până acum mi se pare că iese un pic din chestia asta.
R.K.: La Cluj mi se pare că se merge prea mult în metaforă. La București este ceva recurent în filmele studenților?
T.G.: Când ești la început de drum, mi se pare că te duci în zona asta, dar la UNATC se încearcă foarte mult să se păstreze filmul în perimetru realist. Când apare tendința spre metafore sau spre ceva mai suprarealist, mi se pare că se încearcă să fie dumbed down. Atât din partea profesorilor, dar și când te uiți ce fac colegii tăi de generație mi se pare că se formează un fel de stil. Te compari cu ceilalți și nu vrei să fii foarte diferit. Vrei să fii diferit, dar în același timp îți e frică să te duci în zone pe care nu le mai explorează nimeni.
R.K.: S-a ajuns ca studenții de generație să semene prea mult între ei?
T.G.: Problema mi se pare că nu foarte multă lume continuă să facă film și de aia îmi e greu să zic. Din fiecare generație mi se pare că auzi după facultate de vreo două-trei persoane că au continuat să facă asta. Așa că e mai greu de zis dacă seamănă sau nu, sunt foarte puțini. Cred că efectiv trebuie să îți găsești un job după ce termini facultatea. Cine trăiește din făcut filme? Majoritatea se duc înspre reclame sau agenții de publicitate, să facă asistență la alte filme. Asta îți reduce foarte mult din energia și timpul pe care ai putea să îl investești în scris scenarii, aplicat la fonduri și așa mai departe.
R.K.: Când ai început să te numești regizoare?
T.G.: Cândva în timpul facultății când deja făcusem vreo trei scurtmetraje, atunci am început să mă consider așa. Dar tot cu o reticență. Mi se pare că de multe ori ziceam că sunt aspirantă sau că vreau să fiu regizoare. Dar, în același timp, încercam să îmi iau treaba în serios și să zic că, dacă vreau să devin asta, atunci o să zic că sunt asta. Dar în continuare când zic asta mă gândesc un pic, așa, chiar sunt?
R.K.: Care e lucrul acela mic de care ai nevoie ca să spui "chiar sunt"?
T.G.: Din păcate, întorcându-mă la premii și la prezența în festivaluri, cred că e mult vorba despre asta. Când vezi că filmele tale sunt selectate, parcă îți e mai ușor să zici ok, eu cu asta mă ocup, pentru că există o anumită vizibilitate și primești un feedback. Altfel, dacă lucrezi în beznă și filmele tale nu ajung neapărat undeva, oamenii nu prea le văd, e greu să zici "eu cu asta mă ocup, eu sunt regizoare". Ceea ce frustrant.
R.K.: Ai spune că ai început să ai o estetică?
T.G.: Nu e ceva ce urmăresc neapărat, dar mi se pare că s-a întâmplat cât de cât în parcursul meu. Mi se pare că, deși eu nu mă gândeam că aș vrea să fac filme care să fie destul de stilizate, se pare că asta am ajuns să fac. Eu eram mult mai atrasă de estetica de home videos și chestii mai fragmentate. Filmul care cred că se apropie cel mai mult de asta e Elefant departe. A fost un proiect în pandemie, l-am făcut singură acasă și, pentru că eu m-am ocupat de tot, am mers mai mult în zona în care îmi e instinctivă. Când lucrez cu o echipă, mă duc înspre o stilizare destul de mare.
R.K.: Cum a fost să lucrezi singură la un film pentru tine?
T.G.: E destul de eliberator, sincer. Pe de o parte, e dificil, evident, și e mai mult un dialog al tău cu tine, dar e eliberator pentru că nu trebuie să treci prin atât de multe filtre și să explici atât de mult ce vrei să faci. Mai degrabă faci direct. Din acest motiv s-a simțit eliberator lucrul la Elefant departe.
R.K.: La ce te gândești când privești lumea care îți privește filmul?
T.G.: Mereu mă întreb dacă poveștile care sunt în mare parte autobiografice și care se simt foarte intense și poate dificile pentru mine ajung pe cealaltă parte. Dacă se simte ceva, se păstrează ceva din intensitate și pentru oamenii care văd filmele. Mereu cu poveștile autobiografice, evident, fiindcă pentru tine e ceva foarte arzător, dar e mereu întrebarea: "ok, și dacă publicul știe că e ceva autobiografic?". Publicul poate să rămână destul de rece la informația asta - "Ok, tu ai trecut prin asta, ai suferit sau ai avut o experiență intensă, și ce?".
R.K.: Cât de mult fură Teona regizoare de film de la Teona dramaturga sau poeta?
T.G.: Fură foarte mult. Îmi amintesc că atunci când am intrat la UNATC ne-au întrebat ce am vrea să facem noi în film / în filmele noastre. Eu am zis că aș vrea să găsesc un teritoriu comun între film și poezie. Pentru mine, poezia fiind o formă de expresie instinctivă și primară, întotdeauna, când scriu un scenariu, poezia ocupă foarte mult spațiu. Deci se fură la greu.