Codruța Varadi este actriță, educator al Grădiniței Camigo din Cluj-Napoca, este director educațional al Centrului Educațional Harun și Marea de povești Beclean, dar și președintele Asociației Învață de mic. Datorită ei, Asociația se învârte între artă și educație, văzute ca mijloace complementare ale aceluiași scop: să intervenim acolo unde nimeni nu intervine sau o face prea puțin. Ea e mama mea - super grijulie și atentă să îmi asigur viitorul cu cele mai bune rezultate.
Sentim-Edu: Ești educator, director educațional și deții un centru educațional pentru copii. De unde știm că există un deficit al inteligenței emoționale a copiilor? Vezi asta în activitatea zilnică?
Codruța Varadi: La vârsta preșcolară, copiii sunt bombardați de emoții, pe care nu știu să le identifice și cu atât mai puțin să le controleze. Nevoia de a se aborda această temă este mai mult decât imperioasă, întrucât ei sunt copleșiți și nu știu ce să facă. Când vezi un copil care plânge, se trântește pe jos și urlă, de parcă s-ar fi accidentat, pentru că i s-a dezlipit abțibildul de pe mână și nu i se mai lipește înapoi, îți dai seama că emoțiile acelui copil sunt mai mari decât el și nu știe ce i se întâmplă. Dacă noi, adulții, nu le vorbim despre ceea ce simt, nu le explicăm prin ce se caracterizează fiecare emoție, copiii nu au cum să le definească și să și le însușească corect. Discuția ar trebui abordată de la senzație spre emoție. Ce se întâmplă cu corpul meu atunci când sunt nervos, ce îmi vine să fac, ce fac, ce ar fi bine să fac? Dacă răspunsurile la aceste întrebări nu sunt cele adecvate viitorul adult nu va putea fi un om echilibrat emoțional.
Sentim-Edu: De ce crezi că apare această lipsă de inteligență emoțională și ce putem face?
C.V.: Din cauză că noi, adulții, nu ne cunoaștem propriile emoții. Dacă suntem norocoși și știm să ni le identificăm, ne înecăm în acceptarea lor. Nu? Bărbații nu au voie să plângă, femeile care se enervează sunt isterice. Suntem etichetați pe baza emoțiilor, așadar am ajuns să ne ascundem când simțim ceva. Ideea de trăire și exprimare a emoțiilor se confundă cu vulnerabilitatea. Și clar nu ne permitem să fim vulnerabili în fața altora!
Ce e de făcut? Să fim adulți, în adevăratul sens al cuvântului, și să realizăm că, dincolo de unicitatea fiecăruia, toți trăim întreaga gamă de emoții și fiecare avem reacții. Ideal ar fi să avem pe cineva în care să avem încredere să ne dezbrăcăm de fiecare emoție. Adulții de azi ar trebui să învețe alături de copii despre emoții, întrucât cu noi nu s-a vorbit. Prea puțini am fost întrebați "ce simți acum?". Și atunci e greu să îți dezvolți această inteligență emoțională.
Alex Teodorescu e regizor de teatru și director programe în cadrul proiectului. El a fost și parte din juriu. Și el lucrează în echipa Centrului Educațional Harun și Marea de povești Beclean, fiind manager, dar lucrează și în educație, fiind cadru didactic asociat al Facultății de Teatru și Film din Cluj. Având în vedere că el a contribuit la selectarea textelor, la montarea lor și e și plecat în deplasare, Teo e tatăl meu, un tătic implicat, atent să nu calc strâmb și gata să mă salveze când am nevoie.
Sentim-Edu: De ce s-au ales cele trei povești de către juriul concursului?
Alex Teodorescu: Întâi de toate, a fost foarte greu să alegem textele, inclusiv pentru noi, jurații. Când s-a scris regulamentul concursului, criteriile de evaluare păreau foarte clare, dar în momentul jurizării totul a devenit mult mai dificil. Căutam ceva foarte didactic sau tocmai opusul, unde tot sensul se află în subtext? Căutam ceva realist, poate mai bun pentru copiii mai mari, sau mai fantastic? Mai mult, noi ne-am gândit că vor fi 20 de povești, poate, în concurs. Ori, e o diferență foarte mare să alegi 3 câștigători din 20 de povești sau din 100 de povești. Evident că s-au strâns multe povești foarte bune și că, până la urmă, s-a ajuns la o alegere subiectivă.
Dragă Ritta Bonita... e un text despre o fetiță care scrie în jurnal și căreia jurnalul îi dă sfaturi despre cum să-și gestioneze emoțiile. Ni s-a părut un demers foarte util de a masca aceste sfaturi foarte concrete într-o poveste. Plus că Andreea-Alina Stan are un haz excepțional în scriere, și asta se resimte și acum, când desfășurăm spectacolele. (de citit integral aici)
Sabrina și păpușa pierdută vorbește despre o fetiță care își pierde păpușa preferată și, în disperarea aceea, apare o creatură ciudată, un mix dintre un ursuleț de pluș și un balon de săpun. Creatura asta îi știe toate sentimentele și își schimbă culorile atunci când Sabrina își schimbă starea. A fost o invenție foarte utilă a Oanei Iuga, care face textul extrem de bun pentru un spectacol lectură, pentru că avem ceva foarte concret de care să ne legăm. Plus că ne-a plăcut mult că putem urmări ceea ce simte personajul într-o situație foarte clară, familiară copiilor.
Mini-Miniaturică și Uri-Uriașul e despre un uriaș care are câte un pitic în fiecare ureche, unul care îi spune că nu e bun de nimic și unul care îl încurajează. E despre o aventură în care uriașul învață să asculte despre piticul prietenos. Melania-Mariana Ciomaga a propus o metaforă eficientă pentru ceea ce simțim mulți dintre noi, e o revitalizare a imaginii aceleia din desenele animate cu un îngeraș pe un umăr și un drăcușor pe celălalt. Am ales-o și pentru că e poveste, un storyline foarte alambicat și interesant, care se dovedește atractiv pentru copii în spectacole. (de citit integral aici)
Sentim-Edu: Care e diferența între un spectacol lectură și un spectacol de storytelling sau un spectacol pentru copii?
A.T.: Un spectacol de storytelling presupune, în primul rând, că actorii știu textul. Asta le permite o gamă foarte largă de acțiuni fizice pe scenă, iar mie, ca regizor, îmi sporește mijloacele. Un spectacol lectură înseamnă că actorul nu știe textul. Actul lecturii coerente este esența și, nu atât de mult spectacolul ca sumă de arte conexe. Sigur că noi, în spectacolele lectură, am introdus un minim de recuzită și chiar costum, dar noi am avut 3 zile de producție: Mai mult, avem zile în care facem 5, chiar 6 reprezentații, cu doar 2 actori. Așa că, pentru noi, a fost un mijloc bun de a ajunge cu poveștile la cât mai mulți copii, la a putea să le transmitem și să discutăm nemijlocit cu ei, în clase.
Ada Popescu și Alexandra Neag sunt actrițe în cadrul proiectului. Ada este actriță a trupei independente de teatru Re-Act, din Cluj-Napoca, iar Alexandra e studentă la actorie, în anul III, la Cluj. Ele sunt surorile mele mai mari, fiindcă ele mă ajută să fac totul și sunt alături de mine când mergem cu spectacolele-lectură în școli. Amândouă știu să (se) joace frumos. Și spun niște povești pe cinste.
Sentim-Edu: Cum simțiți voi că vă puteți raporta la poveștile pe care le spuneți? De ce vă plac sau nu vă plac, ce vă atrage la ele?
Ada Popescu: Poveștile pe care le citim mă duc cu gândul la copilăria mea și la nevoia pe care aș fi avut-o să le aud în acea perioadă. Ca adult, acestea îmi amintesc să fiu mai atentă cu mine însumi și la emoțiile mele.
Alexandra Neag: Cred că fiecare poveste are ceva aparte, ceva ce merită să fie ascultat și preluat din ea. Faptul că pot să mă raportez la povești despre pitici prietenoși / neprietenoși sau despre prieteni imaginari mă determină să simt speranță, că poate copilul meu interior nu s-a pierdut odată cu trecerea timpului. Consider că, din păcate, ajungem să ne luăm prea în serios viețile de adulți și uităm să ne bucurăm de lucruri simple, mărunte și "neserioase", de povești.
Sentim-Edu: Cum vi se pare modul de relaționare cu copiii din școli în cadrul acestui proiect? Cum vă simțiți "pe scenă"?
A.P.: Atunci când suntem "pe scenă" cred că reușim să integrăm mai bine informațiile din text, deoarece emoțiile de acolo poruncesc a fi trăite și conștientizate înainte de a le putea transmite într-un mod autentic. Copiii sunt foarte receptivi pentru că poveștile reușesc să surprindă, într-un mod captivant, lumea lor, iar ei sunt foarte implicați în fiecare moment al interacțiunii.
A.N.: Există diferite tipuri de "public". La unii copii prind mai bine poveștile, iar la alții nu. Am observat că acest aspect ține mult și de vârstă, dar și de învățătoare / profesoare. În orice caz, e provocator să ai în fața ta o clasă de 30 de elevi din care poate doar 3 sunt realmente interesați de ce ai tu de spus. Cred că în a treia zi a proiectului am spus povestea unor "spectatori" din ale căror reacții am dedus că nu voiau să fie acolo. Copiii cred că sunt cei mai sinceri spectatori pe care îi poate avea un actor / performer. Ei îți arată instant când se plictisesc sau când le place sau când vor să te grăbești. Copiii nu mint din complezență.
Sentim-Edu: Acum am o întrebare pentru toată familia: De ce ar fi teatrul și poveștile un mijloc bun pentru a combate fenomenul lipsei emoționale a copiilor?
A.N.: Copiii au nevoie de metode noi de învățare. Suntem în anul 2023 și e foarte probabil ca modul de predare folosit acum 100 ani să nu mai fie util. Atunci când vorbim despre un subiect precum predarea educației emoționale, o oră tipică de 50 minute în care un cadru didactic stă în fața elevilor și le vorbește despre emoții nu cred că e o soluție. Un spectacol-lectură în care mai ai și elemente de costum și recuzită... da, acesta poate reprezenta o soluție. Nu vreau să mă arunc să spun că teatrul este unicul mod în care le poți insufla copiilor busole morale după care să se ghideze, dar este o modalitate mai rapidă și poate mai eficientă.
C.V.: Dacă teatrul și poveștile nu ne-ar putea salva atunci nu știu ce. Când vedem că li se întâmplă și altora ne este mai ușor să acceptăm că e normal să simțim ce simțim. Dacă stați și analizați puțin, atunci când mergeți la teatru râdeți cel mai bine când cel de pe scenă suferă. Ne permitem acest lucru pentru că nu ni se întâmplă nouă. Însă cei care continuă procesul de analiză vor descoperi că atunci când pleacă de la teatru pleacă cu o lacrimă în ochi, izvorâtă când își amintesc de un episod din viața lor asemănător cu cel de pe scenă. De multe ori, ne identificăm cu personajele. Acest lucru face ca poveștile să aibă un efect terapeutic; capacitatea lor de a ne introduce într-o altă lume și de a ne face să ne simțim în siguranță în lumea aceea este liniștitor pentru fiecare dintre noi. Timpul de lecturare, de vizionare este un timp prețios, deoarece ne permite să rumegăm ceea ce se întâmplă și să nu acționăm la cald. Lipsa precipitației oferă posibilitatea unei reacții adecvate. Recomandarea mea este să ne lăsăm cuprinși de lumea poveștilor ca să avem timp să simțim și să reacționăm.
A.P.: Teatrul în sine înseamnă emoții și trăiri, iar poveștile sunt nemuritoare. Cât de lin ar fi drumul spre integrarea sentimentelor și emoțiilor dacă tinerii ar fi cât mai expuși la teatru și povești unde se pot regăsi în diferitele contexte. Cred cu tărie în terapia prin artă, unde este loc pentru toată lumea și în care nimic nu e greșit.
A.T.: Pentru că e greșit să spui că elevii trebuie să învețe despre emoții. Nu e neapărat adevărat. Ei trebuie să înțeleagă emoțiile, iar emoțiile nu sunt ceva ce noi simțim pur și simplu. Emoțiile se nasc din întâmplările noastre, deci avem nevoie de întâmplări ca să îi facem pe alții să înțeleagă despre emoții. De aici nevoia de poveste. Iar nevoia de teatru apare pentru că un contact nemijlocit, bazat pe empatie și dialog, e imperios în munca educațională. Nu am vrut să facem un manual. Am vrut să stârnim ceva în ei și să le explicăm apoi ce s-a întâmplat.
Sentim-Edu: Mulțumesc că sunteți! Atât familiei-echipă, cât și tuturor celor care au scris povești, care au fost la spectacole și care ne-au susținut în social media. Poveștile noastre câștigătoare vor fi disponibile pe LiterNet, iar spectacolele pe Youtube. Dacă vreți să aflați mai multe, faceți-ne o vizită pe profilul nostru de social media, aici.