Mini-Miniaturică și Uri-Uriașul

span class="nobr">Sentim-Edu e un proiect finanțat de Ministerul Culturii și implementat de Asociația Învață de mic. Când m-am născut, echipa proiectului a vrut un singur lucru: să spună povești despre emoții. Dar și-au dat seama că nu există prea multe astfel de povești, și atunci au lansat un concurs, un concurs care a strâns o sută de participanți în doar o săptămână. Și apoi eu și cu ei am pornit în 12 școli cu 36 de reprezentații ale celor trei povești câștigătoare, cu spectacole lectură..


Despre autoare: Sunt Melania-Mariana Ciomaga și pe 27.09.2023 am împlinit frumoasa vârstă de doar 45 de ani fapt care m-a ambiționat să îmi fac propriul cadou: participarea la acest concurs, evident cu speranța de a câștiga. Locuiesc în comuna Florești, jud. Cluj și lucrez ca asistent social în Protecția Copilului de 17 ani. Munca cu copiii, dar nu numai, m-a stimulat, m-a impulsionat să scriu pentru și despre ei, despre luptele pe care le duc, despre emoțiile atât de greu de exprimat uneori. Prima poveste a fost publicată în anul 2014 într-o antologie literar-artistică, iar în anul 2017 am lansat prima carte de povești ilustrate pentru copii în cadrul Târgului Internațional de Carte Transilvania, tematica acestor povești fiind de asemenea legată de emoții. În prezent am în lucru un proiect în vederea publicării unei noi povești ilustrate pentru copii.
 

M-am apropiat cu mare grijă de el să nu mă strivească sub imensa sa greutate pentru că el nici măcar nu avea habar de existența mea. Era ca și cum trăiam în universuri paralele și cum eu eram atât de mic, nici că avea habar că eu îmi făcusem culcuș în urechea lui. Adesea nu era un loc tocmai sigur pentru mine, pentru că el, un uriaș cum nu mai văzusem până atunci, avea un obicei tare periculos pentru mine: se tot freca în ureche pentru a se scutura cumva de ceva care părea că nu îi aparținea și de ideile care păreau ale lui, dar parcă totuși nu erau ale lui.
- Încetișor! Încetișor! Mă cam zgâlțâi!!! încercam să îi șoptesc pentru a mă proteja, și uneori chiar îmi reușea. Se pare că uneori chiar mă auzea.

Și da: trăiam într-un mare anonimat. Eu făceam toată treaba și nu primeam nici o medalie. Nu că neapărat aș fi avut nevoie de recunoașterea meritelor mele de sfătuitor, consilier sau cum ați vrea voi sau alții să îmi spuneți, dar parcă totuși, uneori... ce mai atâta vorbă?... aș fi vrut și eu cumva să ies în lumina reflectoarelor.

Ei da, eram și eu ca toate vietățile: aveam și eu un pic de orgoliu în sufletul meu mic, dar de fapt mareeee. Câtă modestie!!! sau nu? Evident că în acest moment nu eram deloc modest, dar uneori e chiar drăguț să recunoaștem în noi ceea ce este frumos sau bun. Doar că ar fi indicat să o facem și într-o manieră potrivită...

Pe de altă parte, nu îmi ceruse nimeni să mă leg la cap cu un ditamai uriașul, să îmi pun viața în pericol zilnic și încă de mai multe ori pe zi. Nu, chiar dimpotrivă: mi se spunea adesea de către cei asemenea mie:
"Stai pe locul tău, nu ți-e bine? Ce tot visezi? Las' să se ocupe de el cineva mai experimentat decât tine!"

Chiar aveau un pic dreptate. Poate că îmi lipsea experiența și acest lucru uneori mă supăra. Știți, nu e chiar de ici de colo să recunoști că se poate ca și alții să aibă dreptate, că se poate ca tu să mai și greșești. Da, uneori e chiar neplăcut să te lupți cu tine și să îți vezi limitele. Dar uneori e bine și să asculți de tine, să mergi încotro îți dictează sufletul, să te bucuri de clipa prezentă și să nu te tot gândești la viitor: Cum va fi? Ce va fi? Unde voi fi? Important este unde sunt azi și ce fac eu cu acest azi...

Și așa am hotărât să îmi urmez instinctul: acest uriaș avea ceva aparte în el care mă atrăgea și chiar simțeam o mare dorință de a-i fi aproape, de a-l însoți pe drumul lui, chiar dacă nu aveam nici o idee despre ce va însemna asta pentru el sau pentru mine. De această dată am decis că drumul era important și mi-am asumat călătoria indiferent de ceea ce spuneau ceilalți.

Dar gata cu atâta filozofie, că m-am cam plictisit și eu, darămite voi care trebuie să mă ascultați!!! Gata! Am decis! Mă opresc aici.

Păi da...
Cred, și pe bună dreptate, că vă întrebați cine sunt eu, cine sunt prietenii mei, dar și cine este uriașul despre care vă povestesc. Încotro mă îndrept și încotro se îndreaptă?

... Sunt întrebări chiar bune, pe care, trebuie să recunosc, mi le pun și eu uneori. Și chiar uriașul meu și le pune. Dar cine nu își pune aceste întrebări măcar o dată în viață?

Dar, fără atâtea explicații, fără a pretinde că eu sunt înțeleptul înțelepților și că iaca, am găsit răspuns la toate întrebările lumii, ale mele sau ale altor vietăți diferite sau asemenea nouă, pot să vă dau totuși câteva indicii simple. Eu sunt Mini de la Miniaturică și el este Uri de la Uriașul, bineînțeles.

Eu, Miniaturică, trăiesc și mă bucur de soare pe o planetă numită Rămurică. Așa îi spunem noi: Rămurică. Da ce vă mirați așa? Nu vă place? Iaca, mie chiar îmi place mult și mă bucur că planeta mea se numește Rămurică. Și cui nu-i place nu are decât să nu mai citească mai departe despre Rămurică și despre subsemnatul, adică Miniaturică.

(Ei, ei!!! De data aceasta am fost un pic nepoliticos; m-a cam luat gura pe dinainte. Îmi cer scuze, dragi cititori.)

Dacă ați putea să mă vedeți ați putea spune că sunt un piticuț chiar arătos. Cei din neamul meu spun că am o figură veselă și prietenoasă. Ei spun despre mine că ceea ce le place cel mai mult la mine este că sunt glumeț, le place optimismul meu, modul în care reușesc să îmi fac prieteni și de aceea am prieteni mulți care mă iubesc, și eu pe ei la rândul meu. De obicei prefer să port un costumaș drăguț din satin, bluzița de culoare vișinie cu guler negru și cu mânecuțe lungi. Bluza este prinsă la mijloc cu o curea neagră, iar pantalonașii au culoarea verde-smarald și sunt prinși la glezne.

Și noi, cei din neamul rămuricilor, avem o misiune foarte specială: le șoptim uriașilor, dar nu numai lor, gânduri care să-i ajute să meargă mai departe pe drumul lor, să le dea speranță, să creadă în ei. Noi, de obicei, avem gândul bun, cum s-ar spune.
Ei, dar mai sunt și alții cam ca noi, cunoscuți cu numele de piticii neprietenoși. Și ei sunt la fel de mici și chiar ne seamănă în multe privințe. Și, la fel ca noi, locuiesc într-una din urechile uriașilor, unde sunt musafiri nepoftiți și mai degrabă nedoriți. Piticii neprietenoși au însă o privire care mai degrabă sperie, intimidează și dacă îi vezi, chiar îți piere cheful să te mai apropii de ei. Ceea ce însă îi face diferiți de noi este gândul rău pe care îl transmit.

Și așa cum nici despre existența noastră uriașii nu au habar, așa se întâmplă și cu piticii neprietenoși. Aceștia țin uriașii tare ocupați cu fel de fel de idei care nu le fac deloc bine, întemnițându-i uneori într-o închisoare din care nu mai știu să iasă, pentru că nici nu își dau seama că trăiesc în ea. Ba, din contră, chiar dacă săracii uriași își dau seama uneori că ceva nu e în regulă cu ceea ce aud în mintea și în sufletul lor și se chinuie și se tot chinuie să scape de aceste voci care le fac atâta rău, deseori chiar nu reușesc. Uneori piticii care aduc gândul rău ne înving și pe noi, și pe uriași. Din fericire, asta este cel mai adesea doar o luptă pierdută, pentru că mai sunt încă șanse de izbândă și pentru noi, și pentru uriași.

Știți, în capul unora dintre uriași e ca un câmp de luptă: bătălia se poartă mereu între noi și piticii neprietenoși, și într-un fel sau altul, între noi toți și uriași. Și ce credeți, de care dintre noi vor asculta acești uriași? De cele mai multe ori, cel puțin la început, vor asculta cel mai mult de ei, nu de noi. De ce? Pentru că, deși piticii neprietenoși se arată abia acum, când uriașii deja sunt ditamai uriași, ei și-au făcut de fapt de mult culcuș moale și primitor în urechile uriașilor, ba chiar în sufletul lor și doar amorțiseră sau adormiseră pentru un timp. Culcușul și-l făcuseră pe când uriașii erau și ei doar niște copilași mici și neștiutori, cum am fost cu toții la un moment dat.
Cât despre Uri-Uriașul, despre el s-ar putea spune că este o făptură tare înaltă, mai ales pentru noi, cei din neamul miniaturicilor. Merge adesea adus de spate, de parcă ar purta pe umeri o mare povară. Privirea îi este adesea îndreptată în jos, astfel că de multe ori nu reușește să vadă și să se bucure de frumusețile din jurul său. Îmbrăcămintea îi este destul de neîngrijită: niște pantaloni un pic suflecați, o cămașă de in roasă pe alocuri, prinsă la brâu cu o curea destul de lată. Are plete mai lungi, cam nepieptănate. Privirea îi este îngândurată ca și cum ar încerca să pătrundă ceva de neînțeles pentru el.

Deși nu pare, dacă reușești să privești dincolo de felul în care umblă și se îmbracă, descoperi în el un tânăr chipeș! Nu se arată prea prietenos, de aceea și umblă cel mai adesea de unul singur. Prima dată l-am întâlnit pe plajă. Stătea cu privirea ațintită spre valurile învolburate ale mării, pierdut în cine știe ce cotlon al sufletului lui...

Înăuntrul lui se dă uneori o luptă cumplită. Are o putere în acest sens, că zici că sunt în sala de box cu ideile și gândurile sale, și, la fiecare meci, ies epuizat de-a dreptul. Vă dați seama cu ce am de-a face toată ziulica?

Piti, unul dintre piticii neprietenoși, își făcuse și el culcuș în urechea lui Uri pe când acesta era mic și nu știa să deosebească vocile care veneau din afara lui. Nu știa ce să creadă și ce să nu creadă din ceea ce îi șopteau aceste voci și credea că toate aceste șoapte sunt ale lui, vorbesc despre el și despre cine este el.
- Nu ești bun de nimic! Nu meriți asta și asta! Tu ești de vină! (Îl făceau să se simtă vinovat pentru te miri ce) Nu ești destul de bun! Ești rău! Hei, nu vezi că nu e nimic de capul tău! Nu ți-e rușine de tine? Mai schimbă placa, ești atât de plictisitor! Mai ai curajul să crezi că cineva poate să te placă? auzea uriașul meu mereu glasul lui Piti în mintea sa, neștiind însă că nu era vocea sa proprie ci a unui pitic neprietenos. Și cu cât asculta mai mult glasul lui Piti, cu atât mai greu îi era să îmi audă mie glasul sau să și-l audă pe al lui.

Și, la fel ca pentru oricare dintre noi, este un moment în viață în care avem nevoie de mai mult ajutor din partea celor din jurul nostru. Uneori acesta vine de unde și de la cine ne așteptăm mai puțin. Așa apăruse Fărâmițel, unul dintre copilașii uriașilor.

Din cauza șoaptelor lui Piti, Uri stătea atât de trist pe plajă. Când îl zări pe Fărâmițel, deja i se părea că îl aude râzând de el, chiar dacă Fărâmițel era un copil și era atât de inocent. Nici prin gând nu i-ar fi trecut să râdă de el: era doar curios și dorea să îl studieze, de aceea îl privea încă de departe atât de insistent.
- Hei, tu de colo! i se adresă cu îndrăzneală Fărâmițel lui Uri, făcându-mi și mie munca mai ușoară. Se plimba pe plajă și, așa cum sunt copiii, nu se putu abține să nu intre în vorbă cu el mai ales că prietenii lui se ascunseseră și rămăsese singur de o bună bucată de timp.
- Hei, tu de colo! i se adresă din nou, pentru că Uri nici nu se clintise. Uri își îndreptă încet privirea spre el, dar rămase pierdut în gândurile sale. Fărâmițel nu se lăsă intimidat de tăcerea lui Uri și îl trase de mânecă.
- Știi ceva, i se adresă în cele din urmă cu un glas stins Uri, astăzi nu mă simt tocmai bine! N-aș fi un bun tovarăș de joacă. Întoarce-te altă dată, te rog!... și se retrase din nou în propriile gânduri... Fărâmițel se îndepărtă de el, dar nu capitulă...
Să revenim pentru o clipă la munca mea cu Uri. Voi credeți că îmi terminam treaba odată cu lăsatul nopții? Ați ghicit! Nicidecum. Noaptea era și mai rău tocmai pentru că Uri-Uriașul, nemaifiind preocupat de treburile zilnice, avea timp să se gândească, să întoarcă totul pe toate părțile. Și habar nu am cum reușea să facă asta, dar parcă și orice fusese bun și frumos pe parcursul zilei, cumva avea să fie pătat până la urmă de vină, de neîncredere, gândindu-se fie că nu merita nimic bun, fie că ar fi supărat pe te miri cine, fie că cei care îi vorbiseră urât despre el, despre acțiunile sale chiar aveau dreptate să îi vorbească astfel.. Era cam tragic, aș putea spune. Cum putea să se bucure de viață și de ceea ce îi dăruia în prezent aceasta dacă el tot reușea cumva să întunece frumosul din ea?
"Iar am greșit! Nu sunt bun de nimic! Trebuia să fac altfel! Nu va mai dori să mă vadă, să audă de mine!", își spunea în sinea sa cu durere în suflet Uri ajutat de Piti în timp ce încerca să adoarmă.

Eu luptam să îi arăt că sunt și vietăți care țin la el așa cum este, că orice greșeală poate fi reparată, că nu totul este negru și speranța există:
- Uri, privește în jurul tău! Uite câți uriași sunt care țin la tine, care îți doresc din tot sufletul să fii fericit! Nu merită să le dai atâta putere celor care îți vorbesc, se poartă urât cu tine sau care nu te apreciază!!! Nu reușea însă să mă asculte, luptându-se fără să vrea cu sine însuși.

Și culmea!!! Când Piti își făcea treaba și îi vorbea atât de urât despre el și despre cine este el sau cum este lumea din jurul lui, credeți că se certa cu el? Nici poveste! Îl asculta tăcut, fără să crâcnească, de parcă l-ar fi hipnotizat. Cu el nu avea curajul să se certe, să îi spună că greșește. Îi accepta fiecare vorbă pentru că și el credea fiecare cuvânt al lui. Credea că merită să i se vorbească astfel, credea că așa este el. Îi era așa de greu să audă lucrurile frumoase pe care i le spuneam, cu care îl încurajam! Îi era cu mult mai simplu să asculte de glasul lui Piti pentru că, așa cum era obișnuit, îi confirma tot ceea ce el deja ajunsese să creadă despre sine.

Vocea mea reușea tot mai greu să răzbească până la el și nu își dădea seama că eu nu îl condamnam. Nu realiza că pentru cei dragi lui a fi el însuși era cel mai mare dar și că tare ar fi dorit să îl vadă chiar așa cum era el de fapt și că nimeni nu se aștepta de la el să nu facă greșeli, să fie perfect. Dar el nu și nu! Continua să asculte de vocea piticului neprietenos și îmi făcea munca tare dificilă că până și eu ajungeam uneori să mă descurajez.

Interesanți uriașii aceștia, nu credeți? Atâta muncă de dus! Dar eram sigur că merită. Oricine merită o șansă. Speram, speram din tot sufletul că Uri va ieși învingător în lupta cu el și cu Piti.
Uri avea sufletul atât de răvășit că ar fi străbătut și munți și mări, numai să facă să dispară greutatea care-l apăsa pe suflet și să nu fie nevoit să se confrunte cu ea.

Și iată că Uri intră trist în mare, încercând să se bucure puțin de apă și de razele soarelui care o încălzeau. Aceasta, ca prin magie, se împărți în două, parcă îndemnându-l pe Uri să se îndrepte spre treptele care apăruseră în fața lui. Fărâmițel, care îl urmărea de departe pe Uri-Uriașul, era uluit de scena din fața lor. Se uită după prietenii săi și pentru că aceștia nu se întoarseră, se hotărî să profite de aventura care se întrezărea... Încercând să nu se lase văzut, se ținu tiptil după Uri.

Deși Fărâmițel încercă să fie cât mai discret și să nu i se audă pașii, în cele din urmă Uri îi remarcă prezența. Dar nu se supără. În sinea lui, Uri îi era chiar recunoscător. Oricât de ademenitor părea culoarul pe care pășeau, o urmă de teamă se cuibări în sufletul său. "Ce se întâmplă? Unde sunt? Oare unde duc scările acestea?" erau întrebări pe care și le punea fiecare dintre ei în acel moment.

Cu fiecare treaptă, păreau că se îndreaptă către centrul pământului. Astfel că Uri se bucura să nu fie singur în fața necunoscutului căruia nu i se putea împotrivi în acel moment. Și poate că nici nu era rău că accepta această provocare. La fel ca Fărâmițel și Uri, și eu eram curios și intrigat de ceea ce se întâmpla. Fiecare treaptă era viu colorată, fiecare avea o altă nuanță, și fiecare scotea un sunet divin. Parcă pășeau pe clapele unui pian și împreună compuneau armonii deosebite în funcție de modul în care călca fiecare dintre ei. Tavanul și pereții reflectau culorile treptelor și toate împreună ne umpleau sufletele tuturora de muzică, de speranță. Cel mai dezavantajat era în acest moment Piti. Oricât încerca să-i șoptească lui Uri tot felul de cuvinte care să îi întrerupă călătoria, de data aceasta Uri nu îl auzea. Coborâră și Uri și Fărâmițel treptele și împreună cu ei și eu și, din păcate, și Piti. Ajunserăm împreună într-un ținut căruia, fără prea mare inspirație (gândeam eu atunci), locuitorii săi îi puseseră numele de... Mătrăgună. La cât de frumos fusese drumul, acolo ne izbise plăcuța de la intrare.

Pe bune? Mătrăgună? Ei da, Mătrăgună. Voi știți că mie tare îmi mai plac glumele, dar asta nu era una dintre ele. Dar oare lor cum își ziceau dacă numele locului în care trăiau se numea Mătrăgună? Își spuneau mătrăgunici? Și da, chiar așa își spuneau.

Dar, până la urmă, adeseori dacă trecem peste prima impresie și reușim să ne ferim să judecăm, devenim mai toleranți cu ceilalți, suntem mai deschiși să îi vedem și să îi acceptăm așa cum sunt. Astfel, chiar putem avea surprize, exact așa cum am avut și eu. Mi-am dat seama că nu suna chiar așa de rău mătrăgună și mătrăgunici, nu? Păreau chiar simpatice numele lor. Cum îi priveai începeai chiar să îi și îndrăgești.

Erau niște vietăți mici tare. Fiecare era îmbrăcat cu salopete și tricouri de altă culoare și așa, împreună, creau o imagine tare veselă. Pe cap purtau pălării în formă de frunză de mătrăgună, de unde le vine și numele. În ciuda numelui lor, am constatat cu surprindere că mătrăgunicii erau foarte ospitalieri și emanau multă seninătate și bunătate, la fel ca ținutul în care locuiau.
- Bine ați venit!!! se îngrămădiră veseli câțiva dintre ei să ne salute.
- Avem musafiri! strigau unii către alții.
- Haideți și voi să îi salutați!!! se adresau și altora care încă nu se opriseră din treburile lor.

Priveliștea aceasta îl făcu până și pe Uri să zâmbească.

Uri îi privea uimit. Uimit era și de locul în care ajunsese. Deși ei se numeau mătrăgunici și, în general, numele lor nu te face să te gândești la ceva bun, ținutul lor situat sub mare era scăldat în soare, având culoarea răsăritului, ca atunci când soarele se ridică din ape și umple zările de culoare, creând atmosfera aceea liniștită, magică, revărsându-se peste căsuțele lor făcute din scoici de toate formele și mărimile. Ceea ce îl uimea și mai tare pe Uri era faptul că, deși aceste vietăți erau atât de mici, nu păreau să fie deloc înspăimântate de cât era el de mare.
- Bine ai venit la noi!!! Cât de tare ne bucurăm să avem un musafir ca tine!!! Și ca tine! se întoarseră repede către Fărâmițel și îi făcură ghiduși cu ochiul.
- Nouă ne place să avem musafiri! continuă unul dintre ei care părea că este cel care conduce acel ținut. Doresc să vă spun în numele meu și al tuturor prietenilor mei că ne bucurăm să vă avem printre noi.
- Cred că sunteți obosiți și flămânzi! le mai spuse el și îi invită să se așeze la masa pe care tocmai o pregăteau când am ajuns între ei.

Uri și Fărâmițel se ospătară plini de voioșie. Până și eu am coborât pentru o clipă din urechea lui Uri ca să gust din bucatele acelea aburinde. Mirosul lor te îmbia atât de tare încât nu m-am putut abține. Nu fusesem invitat, dar, ca de fiecare dată, prezența mea nu a fost simțită de nimeni. De data aceasta însă nu eram supărat că nimeni nu știe de existența mea. Mă bucuram de decizia pe care o luasem de a rămâne alături de Uri și de faptul că, pentru prima dată după mult timp, părea că se bucură.

Cu toată frumusețea din jurul lui, după ce uimirea-i dispăru, Uri se cufundă din nou în tristețea care îl însoțea de atâta timp peste tot. Iar dăduse prea mare însemnătate răutăților pe care Piti continua să i le șoptească. Acesta, cu mare patos, îi umplea ca întotdeauna sufletul de durere și de tristețe cu aceleași vorbe crude: "Ești un nimeni și așa vei fi toată viața! Nu ești bun de nimic! Nu vezi că nu îi pasă nimănui cu adevărat de tine? Ei și ce dacă par așa de interesați de tine? Uită-te la ei cum se prefac că vor să te cunoască pe tine așa cum ești, cel adevărat! Le va trece de îndată ce vor întrezări doar un pic din ceea ce ești. Își vor da seama cine ești cu adevărat și atunci ce vei face? Nimeni nu te va mai plăcea"... și lista ar putea să continue la nesfârșit... iar Uri asculta resemnat fără a lupta cu aceste gânduri câtuși de puțin. Nu știa că ar putea să îl contrazică, că ar putea chiar să îl ignore sau că ar putea să creadă mai mult vocea mea, ori vocea lui. Nu înțelegea că depindea și de el câtă putere îi dădea glasului piticului neprietenos.
- Nu prea ești în apele tale, după cum vedem cu toții! i se adresă lui Uri unul dintre mătrăgunici. Poate ești trist, sau preocupat, sau te simți singur? Orice ar fi, ai ajuns exact unde trebuia. Nouă ne placi așa cum ești.

Chiar dacă uneori nu este un obicei tocmai politicos să tragi de limbă pe cineva, ei nu făceau asta pentru ei, ci pentru binele musafirului lor. Aveau o putere specială de a simți durerea, tristețea, îndoiala, lupta pe care sufletul unora o purta necontenit.
- Nu e bine să ții în tine! Poți să ne spui ceea ce gândești! Poți să ne vorbești despre ceea ce te supără!

Mătrăgunicii își doreau ca musafirii lor să ajungă să se placă așa cum erau și să se arate așa cum erau. Nu doreau să te arăți vesel dacă erai trist, nu le plăcea să te străduiești să fii un fel de clovn pentru a-i distra pe ei sau pe oricine altcineva. Nu le plăcea nici ca musafirii lor să țină pentru ei durerea din suflet și să se arate puternici când, de fapt, se simțeau vulnerabili și aveau nevoie de o vorbă bună, de o îmbrățișare ca să mai înainteze un pic pe drumul lor.

Eu țopăiam în urechea lui Uri și continuam să strig cât mă țineau puterile: "Ești valoros! Răutățile celorlalți nu vorbesc despre tine, ci despre cei care le spun sau le fac! Mie îmi pasă de tine! Și lor le pasă de tine!", vorbindu-i despre mătrăgunici și despre Fărâmițel, dar și despre oricine îi fusese aproape de-a lungul timpului.
Dar iată că dintr-odată, în toată acea liniște și atmosferă de sărbătoare, un vânt extrem de puternic se iscă și, parcă de nicăieri, apăru o arătare fioroasă cu colți și gheare mari. Îl înșfăcă pe Fărâmițel și dispăru cu el așa cum apăruse.

Uri, mătrăgunicii și eu eram împietriți de groază. Ce a fost asta? ne întrebam.

Dintr-o dată, Uri atât de tăcut și pasiv parcă se trezise.
- Știți careva dintre voi ce arătare a fost aia? De unde a apărut? Unde l-a dus pe Fărâmițel? întrebă el sperând ca cineva să îi dea un răspuns care să ajute.

Deși nu își dăduse seama până atunci, Fărâmițel nu îi era indiferent. Fărâmițel nu se speriase de răceala și nepăsarea lui, de privirea lui neprietenoasă; fusese singurul care încercase să vadă mai adânc în sufletul lui.
- Acum, își spuse Uri, e momentul să nu mă mai gândesc doar la mine. E responsabilitatea mea. Eu l-am adus aici.

Piti era pentru prima dată, de când pășiserăm cu toții pe tărâmul mătrăgunicilor, în elementul lui. Acum era momentul să își facă simțită din nou prezența:
- Ei, și ce poți face tu? Nu te vezi în ce hal ești? Habar n-ai nici măcar să te ajuți pe tine, cum îl vei ajuta pe Fărâmițel? Ești superficial și nu îți pasă de nimeni! Da, doar de tine îți pasă, nu te preface acum că ești altfel decât un egoist.. Și Piti nu înceta să încerce să îl întoarcă din drum pe Uri prin răutățile pe care continua să i le șoptească. Doar că de data aceasta Uri era hotărât și își repeta neîncetat:
- Nu mai contează ce simt, nu mai contează gândurile negre și descurajările; nu contează decât să mă gândesc la Fărâmițel și să fac totul pentru a-l salva. Și astfel, ignorându-l, îl reducea la tăcere pe Piti.

Și eu, la fel de uimit ca mătrăgunicii și ca el însuși de altfel, l-am văzut punându-se în mișcare fără a mai sta pe gânduri. Îl rugă pe unul dintre mătrăgunici să îl însoțească:
- Te rog, eu nu cunosc aceste locuri! Ajută-mă! Vino cu mine și sfătuiește-mă cu tot ceea ce poți!

Apoi, adresându-se tuturor mătrăgunicilor prezenți, spuse:
- Cred că în trecutul vostru ar trebui să existe ceva care ar putea explica apariția acestei arătări. Gândiți-vă! Încercați să vă amintiți! Am nevoie de ajutorul vostru!

După câteva minute de gândire, conducătorul lor exclamă brusc:
- Daaaa! Daaa! Îmi amintesc ceva: am auzit o legendă, demult, când eram copil. Poate că totuși.. și tăcu pentru o clipă.
- Ce? Ce? întrebară curioși dar și foarte speriați ceilalți mătrăgunici.
- Străbunicul meu, într-una dintre poveștile sale, îmi spunea pe când eram foarte mic despre cum ținutul nostru nu a fost întotdeauna atât de liniștit, că a existat o fiară care făcea mult rău strămoșilor noștri. Răpea tot ceea ce era mai bun și mai pur în ținut: copiii. Da, fiara asta se simțea atât de expusă și în pericol atunci când se năștea un copil, încât de cele mai multe ori apărea și îi răpea pe nou-născuți. Străbunicul meu spunea că monstrul știa foarte bine că un copil dă sens vieții, dă familiilor un scop pentru care să lupte, le dă speranță... și un viitor. Indiferent ce greutăți aveau să întâmpine în viață, copilul le dădea un motiv și puterea să le depășească! Dar asta se întâmpla în vremuri atât de îndepărtate încât am uitat cu totul. Poate că nici nu m-am gândit la asta decât ca la o poveste spusă de străbunicul în timp ce mă drăgălea și mă legăna pe genunchii lui.
- Oare ce să fi trezit fiara? se întrebară cu toții. Dar nu au înțeles atunci.
"Dar asta contează prea puțin acum", își spuseră cu toții. Urgent era să afle unde era ținutul în care locuia fiara și cum se putea ajunge la ea. Dar nu știau care este răspunsul.

Uri, împreună cu Dovlecel (îl porecliseră astfel pentru că tare îi mai plăceau dovlecii și lui i se păruse chiar haios numele ales de prietenii săi), care se oferi să îl însoțească pentru că știa bine împrejurimile, fiind cel mai bun din sat la descoperit fructe sălbatice și cuiburi de pasăre (și să nu uităm: dovleci), se porniră la drum. Uri se bucura de companie: avea nevoie să știe că cineva îi este alături, că îl va ajuta la nevoie. Avea nevoie să știe că nu e singur în această mare încercare.

Uri-Uriașul se încurajă în sinea sa și își spuse în gând: "Voi afla! Voi afla unde este ținutul fiarei și îl voi salva pe Fărâmițel! Voi găsi un răspuns, o soluție. Trebuie doar să cred!! Trebuie doar să cred!" își repeta Uri tot încercând să se încurajeze singur.

Uri privi în zare și își spuse cu voce tare:
- Îl voi aduce înapoi!

Alături de Dovlecel, făcu primul pas spre direcția în care fiara dispăruse împreună cu Fărâmițel. Deși cu teamă, făcu pasul cu multă speranță. Fărâmițel îl avea doar pe el aici. Familia și prietenii lui nici măcar nu știau în ce pericol se afla el. Erau departe, în lumea lor, și n-aveau cum să-l ajute. Nu mai putea sta pe gânduri.

Și, surpriză, când făcu pasul următor, apăru o poartă imensă, cu o scârțâială care băgă fiori în noi toți și se deschise în fața noastră, a tuturor. Uri, însoțit de Dovlecel, trecu pragul doar cu gândul la Fărâmițel și își depăși frica imensă care puse stăpânire pe el din nou. Dar, după câțiva pași, toate îndoielile, toate șoaptele lui Piti îi cuprinseseră din nou sufletul și mintea.
"Încotro să mă îndrept? Ce voi face dacă voi da ochii cu fiara? Ce îmi va face fiara? Mai trăiește oare Fărâmițel? Sunt eu în stare să îl salvez?". Întrebările acestea îl îngrozeau și îl țintuiau pe loc; nu mai avea putere să își miște măcar un centimetru piciorul sau mâna. Și totuși, încerca să lupte cu descurajarea. "Nu! Nu! Nu vă mai ascult! Nu vă mai las puterea! Nu mai vreau să simt că nu sunt bun de nimic!" se revoltă el contra gândurilor pe care i le șoptea Piti.

Eu eram acolo, aproape de el, dar acum era momentul în care el era cel care trebuia să lupte cu adevărat cu sine însuși și cu Piti. Trebuia acum să își amintească toate încurajările, tot ce auzise bun și știuse că era bun în el. Trebuia să creadă în el.

În acel moment, Uri luă, cu tot sufletul și cu toată mintea sa, decizia de a nu se mai lăsa condus de frica care îl paraliza, de frica de eșec, de acele gânduri care de fiecare dată când încerca să facă ceva bun puneau stăpânire pe el și el le lăsa să învingă.

Se scutură o dată tare din tot corpul și făcu pasul următor ca și cum nu îi mai era frică, ca și cum era cel mai curajos uriaș. Nu era astfel, frica o simțea în fiecare părticică a corpului său, dar alese să nu îi mai dea importanță. Avea o misiune și era decis să nu mai lase nimic să îi stea în cale.

Și după acest pas îl făcu pe următorul și pe următorul și astfel, fără să își dea seama, se adâncea împreună cu mătrăgunicul tot mai tare în ținutul acela necunoscut. Totul era cuprins de o ceață atât de densă că nu vedeai la un metru înaintea ta. Se auzeau sunete înfiorătoare din toate părțile. Deși era îngrozit, Uri dorea cu tot sufletul să se ridice deasupra oricărei încercări care ar fi putut să îi iasă în cale. Gândul la Fărâmițel și la câtă nevoie avea de el îi dădea putere să nu se lase pradă fricilor sale, tentației de a renunța la luptă.
"Pot și îl voi aduce înapoi pe Fărâmițel. Stă în puterea mea! Pot să fac asta. Voi învinge fiara!", se încurajă din nou singur și îl privi cu recunoștință pe mătrăgunicul care îl însoțea.

Și, spre surprinderea lui, în mijlocul acelei păduri dese pe care o străbătuse cu sufletul mic cât o boabă de muștar, apăru un turn înalt și foarte vechi, înconjurat de pietre mari căzute din vârful zidului măcinat de vreme și cuprins din toate părțile de multe, multe plante cățărătoare. Ce era însă mai ciudat și mai hidos era modul în care frunzele și tulpinile lor sugeau viața din tot ce atingeau. Orice vietate care încerca să se strecoare printre tulpini și frunze dispărea într-o secundă, devorată de ele.

Văzând această priveliște, Uri se lăsă pe vine, părând învins. Dovlecel era acolo și încerca să îl încurajeze, dar el i se adresă mâhnit:
- Nu avem nici o șansă! Ce vom face? Cum vom putea urca în turn? Pe unde? Tu vezi vreo intrare?

Și, într-adevăr, părea că nu aveau nici o șansă de izbândă. Încercară amândoi în fel și chip să găsească o intrare nepăzită de aceste plante oribile, dar nu reușeau. Dovlecel, și el la fel de înspăimântat de priveliștea și urletele care parcă se năpusteau asupra lor cu tot mai mare furie din toate părțile, căuta orice fisură care ar fi putut să-i conducă spre scările din turn. Simțeau amândoi că acolo își dusese fiara prada, pe Fărâmițel, dar cum să ajungă la el?
"Pot! Pot! Stă în puterea mea să îl salvez!" reuși din nou Uri să își spună. "Pot!" și se ridică hotărât să nu se lase răpus de deznădejde. "Nu am ajuns până aici ca să renunț tocmai acum", își spuse.
- Fărâmițel! Fărâmițel! Nu-ți fie teamă! Sunt aici! Te voi salva! începu Uri să strige sperând că îl va auzi, sperând că vocea lui îi va da curaj lui Fărâmițel să reziste.

În acel moment, zări, printre bolovanii din jur, unul destul de mare, pe care ar fi putut ședea vreo zece mătrăgunici fără să se înghesuie prea tare. Cu forțe pe care nu știuse că le are, îl ridică deasupra capului și îl azvârli spre baza turnului. Pietroiul zdrobi tulpinile țepoase, împrăștie peste tot frunze și spini și lăsă în urma lui o gaură destul de mare în mărăcini și în zid. Întotdeauna fiecare fortăreață are și un punct sensibil. La fel avea și aceasta. Și iată că hotărârea lui Uri de a nu se lăsa învins le deschise o nouă poartă.

Turnul păru că se cutremură. Apoi, încet, foarte încet, crăpături apărură în zidul lui. Părea că se destramă ca o pânză veche, că se dărâmă piatră cu piatră. Fiara pierdea din puteri, răcnetele acelea care înghețau sângele în vine deveneau tot mai slabe. Plantele acelea diabolice își pierdeau puterea de a devora, pentru că și ele, la fel ca fiara, se hrăneau cu neîncrederea celui cu care se luptau, se hrăneau cu gândurile negative ale acestuia, cu spaimele lui. Cum Uri acum își controla fiecare gând, fiecare emoție, ele nu mai aveau din ce să își tragă seva. Se veștejeau, se uscau, se sfărâmau, până când din ele și din turn nu rămase decât o movilă de praf cenușiu. În vârful ei, fiara se micșorase și devenise ceva care arăta ca un pui de pasăre mic, zburlit, negru și caraghios, care în loc de urletele acelea cumplite scotea acum pe cioc niște piuituri jalnice. Și din spatele ei, din grămada de praf, răsări deodată Fărâmițel, tușind și apoi zâmbind spre ei prin masca de praf și transpirație care îi acoperea fața.

Cât de mare a fost bucuria revederii cred că vă puteți imagina și singuri. Recunoștința lui Fărâmițel nu avea margini.
- Știam că mă vei căuta! spuse Fărâmițel și i se aruncă în brațe lui Uri dând voie lacrimilor de fericire să i se prelingă în voie pe obraji. Îți mulțumesc! îi mai spuse privindu-l în ochi cu mare recunoștință.
- Te-aș fi căutat până la marginile lumii, îi răspunse Uri strângându-l cu putere în brațele sale ocrotitoare. Nimic nu mă putea opri. Nimic. Și îl strânse din nou tare în brațe ca și cum ar fi trebuit să se mai asigure o dată că Fărâmițel era acolo, cu el, viu și nevătămat.
"Ciudat sentiment!" gândi Uri. "Nu mă cunoștea și totuși a avut atâta încredere în mine".

Și Uri, dând voce gândurilor sale, spuse:
- Cred că am înțeles ce a trezit fiara.
- Ce? Ce? întrebară într-un glas mătrăgunicii.

Dar și Dovlecel care îi fusese atât de aproape în această călătorie înțelesese. Dar îl lăsă pe Uri să explice.
- Nu cred că a fost o întâmplare că fiara aceasta s-a trezit exact când am ajuns eu. Dovlecel, în călătoria noastră, mi-a povestit cum tribul vostru, sătul să mai piardă copii, a decis să se apere de fiară prin cântece și veselie, încredere în voi înșivă, prin sărbători și voie bună. Mi-a povestit că v-ați educat copiii să nu se îndoiască niciodată de propria importanță și valoare și astfel fiara nu și-a mai făcut simțită prezența în ținutul vostru până.. până.. și cu greu reuși să articuleze: până am apărut noi.. De fapt eu.. continuă Uri plecându-și capul întristat.

Nu era deloc ușor să recunoști un lucru atât de grav.
- Eu am trezit fiara și îmi pare rău! continuă Uri după ce își mai făcu un pic de curaj și-i privi în ochi pe fiecare. Eu am trezit-o cu neîncrederea în mine, cu neîncrederea în cine și ceea ce sunt, cu neîncrederea în ceea ce pot eu face. Parcă eram în ceață și ceața s-a risipit. Acum văd, spuse Uri și atât Dovlecel cât și ceilalți mătrăgunici încuviințară bucuroși pentru Uri și descoperirea lui.

Apoi, Uri realiză că fiara era încă acolo. E drept că din ea rămăsese doar o ființă jalnică, neînsemnată, dar încă era acolo. Îndreptându-se spre ea, Uri i se adresă:
- Nu vei mai putea face rău de aici înainte! Nu vei mai putea vreodată să îmi faci rău nici mie, nici lui Fărâmițel, dar nici mătrăgunicilor!

Cu atâta încredere rosti Uri aceste cuvinte încât fiara, devenită din ce în ce mai mică, în fața tuturor, făcu nici mai mult, nici mai puțin decât: puf, poc, bum și dispăru ca un fum, ca și cum nici nu existase vreodată.

Iaca, eram din nou cu toții împreună: Fărâmițel, mătrăgunicii, Uri și eu, bineînțeles. Piti era tot cu noi, dar la fel ca fiara, pierduse mult din puterea sa. Ignorat fiind tot mai mult, Piti începea să se recunoască învins.

Fără să își dea seama, salvându-l pe Fărâmițel, Uri se salvase pe sine. Căutarea și salvarea lui Fărâmițel a dat un sens existenței lui în acel moment. A înțeles atunci că este important să ai ceva sau pe cineva în viața ta pentru care să lupți. Luptând pentru puiul de uriaș, și-a demonstrat că este în stare să facă orice își propune dacă crede cu adevărat în el, în forțele sale. Și-a dovedit că poate să își stăpânească frica, deznădejdea și descurajarea. A înțeles că fiara, oricare ar fi aceasta, nu mai are putere asupra lui dacă nu îi permite el acest lucru, dacă nu se mai lasă dominat de ea.

Dar să nu vă închipuiți că asta i-a reușit din prima și de fiecare dată. Vocea lui Piti continua să revină și Uri-Uriașul realiză că aceasta avea să fie una dintre bătăliile pe care va trebui să le poarte mult timp: să ignore vocea care îi șoptea lucruri urâte despre el și să nu o mai creadă; să nu se mai lase atât de afectat de ea; să își spună că merită tot ce este mai bun și că nu este mai prejos decât sunt cei din jurul lui; să își spună că este valoros; să asculte de vocea care îl îndemna să creadă în el; să vadă și să se bucure de ceea ce este frumos în el; să fie răbdător cu el; să se accepte așa cum este cu limitele lui, dar și să lupte să le depășească dacă îi stătea în putere.

Simțindu-se mai puternic acum, le mulțumi mătrăgunicilor, îi salută cu recunoștință, îl luă pe Fârâmițel de mână și se îndreptară împreună spre treptele care conduceau spre lumea lor.

Iată un uriaș pe care îl văzui acum cum se ridică semeț dintre valurile care altădată îl izbeau și îl culcau la pământ. Se scutură de picăturile de apă, de nisipul care i se lipise de haine, își zvântă părul și se lăsă mângâiat de razele soarelui care îi umpleau sufletul de bucurie. Își îndreptă spatele gârbovit altădată de atâtea gânduri și griji și își înălță privirea așa cum nu i-o mai văzusem niciodată: încrezătoare, senină. Ceva renăscuse în el, și știam ce. Se simțea puternic, pregătit să se bucure de ceea ce era în jurul lui, dar și de bogăția dinăuntrul lui.

Și eu, Miniaturica, nu puteam fi mai fericit decât eram. Uri-Uriașul a învins, a câștigat lupta cu descurajarea, deznădejdea și tristețea. Știe că n-a câștigat încă tot războiul și știe că toată viața lui va fi o serie de lupte, dar nu se mai teme nici de ele, nici de înfrângere, pentru că e hotărât ca, de câte ori va cădea, tot de atâtea ori să se ridice.