Nu pot să-mi imaginez o lume fără arta asta

Iulia, suntem în 2023, septembrie. Acum când scriu aceste rânduri, afară bate un vânt cald printre frunze și simt că septembrie aduce un soi de amintiri pe care toți le avem depozitate pe undeva, prin noi, despre noi și nu numai. Amintiri despre ce a fost. Întrebările pentru tine nu sunt însă doar despre septembrie, ci și despre Iulia, omul care scrie.

Camelia Tarău: Cum simți tu "septembrie" și cum îl definești în amintirile tale?
Iulia Vilău: Cel mai adesea în septembrie îmi amintesc o stare și un moment în care eram în leagănul făcut de bunicul, agățat de ramura unui nuc. Era o tristețe că se termină vara și începe școala, o stare pe care o am și acum uneori când simt mirosul și răcoarea dimineților de toamnă. Alteori îmi amintesc de culesul porumbului și al viilor, că se terminau legumele din grădină și că nu prea mai ouau găinile. Acum toamna este mai întâi despre acceptarea frigului și a întunericului. Nu mai e lumină din plin și accept să renunț la sandale abia după prima ploaie rece care îmi îngheață picioarele. Dar apoi mă bucur de toate ale toamnei și fac must din bolta pusă de bunicul.

C.T.: Dacă ar fi să facem o trecere de la septembrie către alt anotimp, unde ai trece și de ce? Ce ai face în acel nou anotimp?
I.V.: Aș vrea să fie mereu vară, mai mult spațiu și timp disponibile mai ușor, mai puține bariere între mine și afară, ferestre deschise tot timpul. Culmea e că-mi place mult și iarna. Tremur, pentru că nu îmi place să fiu înfofolită, dar îmi place să simt frigul și să scot aburi. În imaginația mea se împacă toate anotimpurile, căci mi-aș dori câte o ușă care să se deschidă din vara mea către fiecare dintre ele, când mi s-ar face dor să le mai trăiesc.

C.T.: Care este binele Iuliei Vilău?
I.V.: Am visat dintotdeauna la o lume după mintea și nevoile mele. Să fim în armonie între noi și cu natura, să ne deplasăm cu covoare sau dragoni zburători, oricum, dar nu cu mașini, să trăim în case vegetale care cresc singure, să cântăm și să dansăm împreună când așteptăm autobuzul, să putem controla gravitația cum ne place. Chiar și să putem fi îmbrăcați cum vrem fără să trebuiască să mergem la shopping. Aș putea să imaginez o lume ideală a mea în cele mai mici detalii. O lume fără suferință.
Dar mi-am dat seama că acolo nu ar exista arta așa cum o știm. Am crea, dar altfel. Or, nu pot să-mi imaginez o lume fără arta asta, e ca și cum aș distruge-o dintr-odată cu gândul meu. Doar așa am reușit să accept lumea așa cum e.
În lumea asta așa cum e, binele meu e pe jumătate deja acolo dintotdeauna - sunt recunoscătoare că trăiesc aici și acum, că am mintea asta, că simt așa. Iar restul ține de mine, să rămân deschisă, să explorez și să învăț, să muncesc bine, să am o viață echilibrată, să am grijă de mine și de cei dragi, să îmi pese de lume, să-mi ofer plăceri și bucurii. Să iubesc și să nu urăsc. Să caut binele și frumosul. Și mereu adevărul, înăuntru și în afară. Să nu-mi fie frică.

C.T.: Dacă mâine ai alege să vizitezi un loc pe care ți-l dorești de mult, care ar fi acela? Și ce ai face acolo?
I.V.: Primul impuls este să zic că aș merge în Coreea de Nord, să văd dacă există sau nu posibilitatea unui refugiu în iadul ăla. Un refugiu cât de mic, dar real, așa cum sper să aibă oricine. Dar aș vrea să nu-mi doresc să merg acolo și știu că, desigur, n-aș merge decât, poate, după ce voi fi vizitat celelalte locuri pe care mi le doresc.
În Thailanda aș merge mâine. Aș vrea să mai experimentez o lume diferită care să mă răscolească și să mă facă să scriu, așa cum am scris când am stat în China. Aș locui acolo câteva luni, ar fi vară și exotic, mi-ar plăcea să văd cum trăiesc oamenii, cum gândesc, să trăiesc ca ei, să nu fiu doar un turist. Acces la oameni și la viețile lor îmi doresc, de fapt. Cunoaștere și intimitate, ceva atât de prețios și greu de obținut.

C.T.: Cum vezi tu, Iulia Vilău, "cuvântul"?
I.V.: Uite că mi-e greu să răspund la întrebarea asta. În seara în care mi-ai trimis întrebările m-am gândit înainte să adorm și găsisem un răspuns. Dar n-am avut energia să-l notez. Câte idei și imagini n-am pierdut așa, căci pe unele nu mi le mai amintesc dimineața. E ca și cum aș fi pierdut lumi întregi și o mică parte din mine. Și atunci asta ar însemna cuvântul pentru mine, posibilități nelimitate de a crea și de a fi în lumi mici și mari, a mea și a fiecăruia dintre noi. Nu îmi pot imagina lumea fără cuvânt.

C.T.: Ce ți-a plăcut să citești cel mai mult în anul 2023? Poți spune și câteva detalii despre impactul avut asupra ta?
I.V.: În ultimii câțiva ani am citit literatură academică (psihologie) și manuale și materiale de limba germană. Beletristica a rămas mai mult pentru sărbători și concedii, ca un cadou pentru mine însămi. Acum, Die verlorene Ehre der Katharina Blum, de Heinrich Böll, pe care o citesc ajutându-mă de varianta în română, Onoarea pierdută a Katharinei Blum. Mă bucur să descopăr o perspectivă asupra Germaniei din anii '70 și să mai învăț germană. Am pe noptieră și câte o carte de poezie, din care citesc când și când înainte de culcare, un cadou și mai rar; pentru când am liniște și nevoie de răscolire și curățare prin poezie. Acum este Floarea de menghină, de Svetlana Cârstean. Apoi, trăiesc parțial în lumea cărților lui Saramago, e ca și cum le-aș reciti continuu; și continuu mi-aș confirma că exist. Și a cărților pentru copii. Le cumpăr ca să le fac cadou, am început să le citesc și eu înainte, apoi să cumpăr câte un exemplar și pentru mine. Mi-ar plăcea să am o mică bibliotecă, să spună prietenii mei copii: "Hai pe la Iulia să mai împrumutăm o carte." Iar eu le-aș citi, de exemplu, din Povestea lucrurilor de Kęstutis Kasparavičius (am și găsit aici niște fragmente).

C.T.: Ce ți-ai dori să descoperi în anul 2024?
I.V.: Mi-aș dori ca 2024 să vină cu pace, pe care oamenii să o prețuiască și să o păstreze. Să am putere de muncă și să fac o nouă profesiune din facultatea pe care urmează să o termin. Aș vrea să descopăr din nou, după mulți ani, o practică religioasă, alta, potrivită pentru cine sunt acum, o cale de a aduce în viața mea de zi cu zi această conexiune cu Divinitatea pe care o simt difuz; și, ca să fie complet, o comunitate. Mai caut o cale de a mă apropia de bunicul, să mă aplec asupra lumii lui cum se cuvine și să îi scriu povestea. Aș vrea să descopăr și noi provocări pentru minte, noi bucurii și ocazii de a râde. Și noi modalități de a mă exprima prin dans.

C.T.: Să presupunem că va exista o zi în care avem voie să spunem doar 10 cuvinte celor dragi. Care ar fi acelea?
I.V.: Ce greu mi-ar fi. Să căutăm dintotdeauna nume pentru toate și apoi, dintr-odată, să nu le mai putem rosti. Să nu mă mai pot juca, să nu mai exprim nuanțe. Să nu mă mai pot turna în cuvinte, cuvinte care nasc cuvinte și în care mă descopăr și ne descoperim pe măsură ce construim dialogul. Atunci ne-am forma alte limbaje, prin priviri, gesturi, fapte. Și desen. Dar, sper, mai puține emoticoane. Aș alege să exprim prin cele zece cuvinte ceea ce nu se poate exprima ușor altfel. Ar fi în primul rând numele. Neapărat numele, alintul. Apoi ar fi, poate: dragul meu, draga mea, te iubesc, mi-e dor de tine, te îmbrățișez, sunt aici, ești minunat(ă), mulțumesc, îmi doresc, sunt fericită, iartă-mă.

C.T.: Care este articolul tău preferat publicat (de tine) pe LiterNet? Ce anume ne poți împărtăși despre el și cititorii nu știu deja?
I.V.: 2021 - Un an online la fereastră
Cel mai recent și viu pentru mine, în care am adunat cele mai multe și intense trăiri. Despre care Răzvan Penescu a zis că este foarte frumos atunci când l-am trimis la LiterNet, iar eu m-am bucurat tare mult. Pe care l-am scris greu, ca tot ce scriu vreodată. Dar la fel de mare a fost bucuria și recunoștința pentru o nouă ocazie de a mă exprima și a mă mai descoperi puțin. Și a apărut în ziua în care a început războiul.

C.T.: Cum este să fii Iulia Vilău?
I.V.: Ca o experimentare continuă. Când mă întreb care e sensul vieții, îmi răspund: devenirea; că viața merită trăită din curiozitate, ca să văd cum evoluează toți și toate, ce mai învăț și ce mai devin, pentru că am fost surprinsă și m-am surprins de multe ori și știu că așa va fi în continuare. Apoi, ca o pendulare continuă. Plonjez în mine însămi, absentă, deconectată, și de multe ori cu greu revin în realitate și mă reconectez cu lumea. Să fii Iulia Vilău mai este și ca o încordare pe care greu o opresc, o căutare de cum trebuie și de mai bine. O atenție la toate, o conștientizare și autoconștientizare continue. Dar, și sunt atât de norocoasă, este și multă joacă, bucurie și speranță. Iar, uneori, sunt pur și simplu ca o curgere fluidă. Ca un dans-înot-zbor prin vânt și apă, printre și prin obiecte luminoase.