Întrebare: potrivit logicii de creștere prin rupturi și distrugeri (dar mai puțin prin re-orientare și prin de-re-scalare) a orașului București (caracteristică de fapt orașului în general), Casa Poporului (Palatul Parlamentului) constituie mai curînd o ruptură sau o continuitate?
Apariția fie și doar a ideii, ca să nu mai vorbim de transpunerea în realitate a ceea ce continuăm să numim "Casa Poporului", Palatul Parlamentului de azi, este posibil să nu constituie, în ciuda traumatismului urban și social pe care l-au presupus demolările și dislocările uriașe, masive care i-au făcut loc, o ruptură, ci o continuitate potrivit "legii locului".
Un re-palat, o "Curte Nouă" care nu face decît să răspundă "Curții Vechi", o implantare a puterii în balansul polarizant Palat-aglomerare (dacă nu chiar îngrămădeală) urbană.
Acesta este păcatul (unul dintre ele sau o formulare, în trepte, a lui): Palatul implantat într-o zonă rezidențială, Domul Omului (Omul-Popor, adică Supra-Omul, sau mai precis și mai adecvat: Dea-Supra-Omul, De-a Supraomul) acolo unde nu îi e locul, în zona "profană", sacră ca, tocmai, profană, lumească, uman-mundană, a caselor oamenilor: 1/mulțime. "Pălățele".
Pentru că poate acesta este stilul vital, existențial, legea de creștere, de insistare și persistare, a Bucureștiului. În mania grandorii sale, Nicolae Ceaușescu a vrut, profitînd de București și tratînd peisajul construit ca pe un peisaj natural, văzînd dealul, stînca de sub case și răzînd construcția pînă la stîncă, casa pînă la dealul de sub el, și nivelînd chiar și dealul însuși pentru a-l construi, el, ca palat, un palat-formă de relief, Nicolae Ceaușescu a vrut, așadar, nici mai mult, nici mai puțin, decît să re-întemeieze Bucureștiul, ridicîndu-l mecanic la o scară "mondială" la care acesta exista și funcționa, însă, deja, și încă de mult și bine, prin însăși apariția lui. Crezîndu-se/vrîndu-se, dorindu-se pe sine de rang mondial, Dictatorul a vrut să ridice Bucureștiul la propria sa scară închipuită. Drama impusă, provocată Bucureștiului a fost tocmai schimbarea de scară, saltul și chiar violul scalar - schimbare inutilă, stupidă, de care, repet, Bucureștiul nu avea nevoie. Înghesuit, aciuat cum era și cum continuă să fie, la propria lui scară, Bucureștiul reușește deja să țină în cumpănă marile tensiuni disruptive care, de altfel, l-au și făcut să apară.
Ceaușescu a inversat polii structurali ai Bucureștiului: acolo unde era îngrămădeala urbană a construit un Palat.
Există deci (cel puțin) trei (3) forțări structurale la care Nicolae Ceaușescu a supus Bucureștiul.
Pe scurt, Ceaușescu a forțat logica de creștere a Bucureștiului impunîndu-i trei "cutremure" structurale: 1) a inversat polii Palat-zonă rezidențială (aglomerare urbană) construind un Palat pe locul "îngrămădelii", impunînd "Poporul" în locul oamenilor; 2) a vrut să ridice Bucureștiul la scara ambițiilor lui planetare, adică i-a schimbat inutil scara, inutil pentru că Bucureștiul există deja, la scara lui, la însuși nivelul său, ca un micro-dispozitiv, ca o "cheie", magică aproape, de echilibrare, de "rezolvare" (adică de menținere "la lucru", în stare "productivă") a unor tensiuni tectonice inter-continentale (poate tocmai de aceea a și apărut și persistă, insistă el să fie); și 3), nu în ultimul rînd, nebunia, la propriu, propriu-zis demiurgică, de a "rade" natura pentru a o re-construi, nivelînd un deal și punînd în locul lui, ca "deal" construit, un Palat.
Ceaușescu a ras un deal și a construit un munte. "A construi un munte" exprimă deja hubris-ul ca suprapunere dezechilibrantă, surpantă, de scări, Casa Poporului fiind de fapt o dărîmare și o surpare scalară, nu o construcție - la propriu, o de-construcție, materializînd pozitiv negativul care i-a constituit, de fapt, planul: demolarea, distrugerea și înlocuirea naturii, gest suprem modern și modernizant, nebunia proiectului de modernitate al modernității (modernitatea e un voluntarism performativ de sine, ea se vrea) adunat, în mod imposibil, la un loc, construită în mod imposibil.
Casa Poporului nu există, pur și simplu pentru că nu (se) poate. Doar dărîmarea este de ea, întrupează demolarea și deportarea, în-locuirea, e deconstrucția însăși construită, imposibilă de ca dez-esențializare esențializată și ipostaziată. Casa Poporului e doar o umbră.
Broasca, încuietoarea, complexul tehnico-simbolic (dat fiind că constituit din două părți ce-și lipsesc și se caută) broască-cheie nu poate și nu trebuie să fie cît ușa. Broasca este mai mică decît ușa, dar apără, ferecă sau deschide mai mult decît ușa (ea însăși, tocmai, mai mică decît) întreaga casă.
Magia scărilor, echilibrul. Orice bucureștean ar trebui să știe, cel puțin de la cutremurul din 1977 încoace: prima într-o casă riscă să se surpe casa scării. O casă este în primul rînd o Casă a Scărilor, scărilor trebuie să le fie în primul rînd casă orice casă, scările primele probează locuibilitatea casei.
"Casa Poporului": palat, casă (a cui?), ușă sau broască (încuietoare-cheie)? Ce a închis, ce a ferecat, ce a zăvorît - și ce poate deschide ea?
Palat, poate; casă, sigur nu. Și în niciun caz Casă a Scărilor.
Apariția fie și doar a ideii, ca să nu mai vorbim de transpunerea în realitate a ceea ce continuăm să numim "Casa Poporului", Palatul Parlamentului de azi, este posibil să nu constituie, în ciuda traumatismului urban și social pe care l-au presupus demolările și dislocările uriașe, masive care i-au făcut loc, o ruptură, ci o continuitate potrivit "legii locului".
Un re-palat, o "Curte Nouă" care nu face decît să răspundă "Curții Vechi", o implantare a puterii în balansul polarizant Palat-aglomerare (dacă nu chiar îngrămădeală) urbană.
Acesta este păcatul (unul dintre ele sau o formulare, în trepte, a lui): Palatul implantat într-o zonă rezidențială, Domul Omului (Omul-Popor, adică Supra-Omul, sau mai precis și mai adecvat: Dea-Supra-Omul, De-a Supraomul) acolo unde nu îi e locul, în zona "profană", sacră ca, tocmai, profană, lumească, uman-mundană, a caselor oamenilor: 1/mulțime. "Pălățele".
Pentru că poate acesta este stilul vital, existențial, legea de creștere, de insistare și persistare, a Bucureștiului. În mania grandorii sale, Nicolae Ceaușescu a vrut, profitînd de București și tratînd peisajul construit ca pe un peisaj natural, văzînd dealul, stînca de sub case și răzînd construcția pînă la stîncă, casa pînă la dealul de sub el, și nivelînd chiar și dealul însuși pentru a-l construi, el, ca palat, un palat-formă de relief, Nicolae Ceaușescu a vrut, așadar, nici mai mult, nici mai puțin, decît să re-întemeieze Bucureștiul, ridicîndu-l mecanic la o scară "mondială" la care acesta exista și funcționa, însă, deja, și încă de mult și bine, prin însăși apariția lui. Crezîndu-se/vrîndu-se, dorindu-se pe sine de rang mondial, Dictatorul a vrut să ridice Bucureștiul la propria sa scară închipuită. Drama impusă, provocată Bucureștiului a fost tocmai schimbarea de scară, saltul și chiar violul scalar - schimbare inutilă, stupidă, de care, repet, Bucureștiul nu avea nevoie. Înghesuit, aciuat cum era și cum continuă să fie, la propria lui scară, Bucureștiul reușește deja să țină în cumpănă marile tensiuni disruptive care, de altfel, l-au și făcut să apară.
Ceaușescu a inversat polii structurali ai Bucureștiului: acolo unde era îngrămădeala urbană a construit un Palat.
Există deci (cel puțin) trei (3) forțări structurale la care Nicolae Ceaușescu a supus Bucureștiul.
Pe scurt, Ceaușescu a forțat logica de creștere a Bucureștiului impunîndu-i trei "cutremure" structurale: 1) a inversat polii Palat-zonă rezidențială (aglomerare urbană) construind un Palat pe locul "îngrămădelii", impunînd "Poporul" în locul oamenilor; 2) a vrut să ridice Bucureștiul la scara ambițiilor lui planetare, adică i-a schimbat inutil scara, inutil pentru că Bucureștiul există deja, la scara lui, la însuși nivelul său, ca un micro-dispozitiv, ca o "cheie", magică aproape, de echilibrare, de "rezolvare" (adică de menținere "la lucru", în stare "productivă") a unor tensiuni tectonice inter-continentale (poate tocmai de aceea a și apărut și persistă, insistă el să fie); și 3), nu în ultimul rînd, nebunia, la propriu, propriu-zis demiurgică, de a "rade" natura pentru a o re-construi, nivelînd un deal și punînd în locul lui, ca "deal" construit, un Palat.
Ceaușescu a ras un deal și a construit un munte. "A construi un munte" exprimă deja hubris-ul ca suprapunere dezechilibrantă, surpantă, de scări, Casa Poporului fiind de fapt o dărîmare și o surpare scalară, nu o construcție - la propriu, o de-construcție, materializînd pozitiv negativul care i-a constituit, de fapt, planul: demolarea, distrugerea și înlocuirea naturii, gest suprem modern și modernizant, nebunia proiectului de modernitate al modernității (modernitatea e un voluntarism performativ de sine, ea se vrea) adunat, în mod imposibil, la un loc, construită în mod imposibil.
Casa Poporului nu există, pur și simplu pentru că nu (se) poate. Doar dărîmarea este de ea, întrupează demolarea și deportarea, în-locuirea, e deconstrucția însăși construită, imposibilă de ca dez-esențializare esențializată și ipostaziată. Casa Poporului e doar o umbră.
Broasca, încuietoarea, complexul tehnico-simbolic (dat fiind că constituit din două părți ce-și lipsesc și se caută) broască-cheie nu poate și nu trebuie să fie cît ușa. Broasca este mai mică decît ușa, dar apără, ferecă sau deschide mai mult decît ușa (ea însăși, tocmai, mai mică decît) întreaga casă.
Magia scărilor, echilibrul. Orice bucureștean ar trebui să știe, cel puțin de la cutremurul din 1977 încoace: prima într-o casă riscă să se surpe casa scării. O casă este în primul rînd o Casă a Scărilor, scărilor trebuie să le fie în primul rînd casă orice casă, scările primele probează locuibilitatea casei.
"Casa Poporului": palat, casă (a cui?), ușă sau broască (încuietoare-cheie)? Ce a închis, ce a ferecat, ce a zăvorît - și ce poate deschide ea?
Palat, poate; casă, sigur nu. Și în niciun caz Casă a Scărilor.