Intervenție în cadrul colocviilor de vară Arhitext, 21-23 iulie 2023, la Casa bunicilor din satul Slămnești, comuna Brăduleț, județul Argeș, cu tema "arhitectura din noi".
0
Și de data aceasta, nu pot să nu remarc un anumit specific, un anumit spirit, în același timp inconfundabil și misterios, al temelor Arhitext: falsa lor banalitate, discreta, subtila lor demarcare și "bătaie", cărarea subtilă, inaparentă, pe care o deschid cercetării și examinării.
1
Înțeleg arhitectura "din noi" în (cel puțin) două sensuri, organizată în jurul unei diferențe: arhitectura din noi și arhitectura de noi (de sine) sau ca noi.
A) Cum sîntem locuiți, bîntuiți de arhitectura propriu-zisă (1o moștenită, dată, imprimată ca mediu, 2o transmisă, poate, ca idee, 3o visată, uitată); și B) care este propria noastră "arhitectură", cum sîntem - și dacă sîntem - "arhitecturați", proiectați, construiți, structurați.
Și, din nou, o diferență esențială între cele două arhitecturi, din noi și de noi sau ca noi: spre deosebire de prima, cea de-a doua nu poate fi proiectată, se construiește organic, "natural", treptat, "crește" și se "depune", se "sedimentează" asemenea Pămîntului însuși, solului și subsolului, printr-un mecanism subtil de proiecții/retenții, fiind mai mult topologie și stratigrafie, speologie, decît arhitectură propriu-zisă.
Și, brusc, bum, întrebarea: dacă abia această a doua întruchipare, cea metaforică, a arhitecturii este cea, cum să spun, cea valabilă, cuvenită (venită-cu, împreună-cu), cea care ar trebui să influențeze însăși funcționarea arhitecturii propriu-zise, ca atare, meta-arhitecturarea arhitecturii? Dacă, de fapt, arhitectura "propriu-zisă" ar trebui să renunțe la voluntarismul ei proiecționist mai mult sau mai puțin ex nihilo? Este posibil? Ar mai fi aceasta (aceea) arhitectură? Sau arhitectura presupune tocmai acest voluntarism, acest eroism, nu este posibilă fără un anumit fundaționism, "întemeism", "temeinicism", care presupune, ca umbră inevitabilă, dar în măsuri diferite, desigur, un anumit destructivism, o anumită tabula rasa, o anumită epoché (ἐποχή sau epokhē, o anumită "suspendare" a legăturilor inerente constructivismului voluntarist-prouiecționist, care este în același timp și o suspendare, mult mai filosofică, fenomenologică, a judecății, a bănuielilor, a grijilor, a îndoielilor (de sine, firește)?
Și cred că aceasta este întrebarea care va circula și care va răsuna, mai mult ca un ecou prin niște spații, prin spusele mele de azi. Arhitectură logică bîntuită - vom vedea (sau mai degrabă vom auzi).
Altfel pusă, altfel spusă, întrebarea - fundamentală (numai despre fundament, temei și întemeire, și despre relația lor mai mult sau mai puțin ocultată cu sub-stratul, cu solul și cu subsolul, cu mediul și cu "contextul", cu locul, e vorba: locuim în arhitectură, arhitectura e creație de locuri de locuit, dar ea însăși, arhitectura, cum locuiește, pămîntul și Pămîntul, de pildă? Cu cîtă și/sau indiferență?), altfel, deci pusă și spusă, întrebarea revine astfel (sau la aceasta): care e legătura, ce relație există între arhitectura propriu-zisă, care amenajează exteriorul și interiorul, și arhitectura ca metaforă a interiorității? Nu cumva, repet, reiau, ceea ce pare derivat, secund, "metaforic", este - sau ar trebui să fie - prim, "propriu-zis"?
Sîntem clar structurați, interior, în moduri specifice, dar pare, mi se pare clar că într-un mod, cum să spun altfel decît s-a mai spus, "an-arhitectural", printr-o idee de arhitectură care se abate, ca o umbră piezișă, de la ideea pur exterioară, exteriorizantă, frontalizantă ca o bătălie, "propriu-zisă" de arhitectură, de la ideea de arhitectură a arhitecturii înseși.
Arhitectura "din noi": arhitectura contra-arhitecturală a interiorității versus arhitectura "propriu-zisă" ca arhitectură fundamental a exteriorității (chiar și atunci cînd delimitează interioare, dar pornind, ca punct de reper, ca temei, ca fundament, de la exterior, de la exterior spre interior)?
Arhitectura proiectează și se proiectează din interior spre exterior - trădînd, poate, prin chiar această proiecție și proiectare fundamentală, tocmai interiorul, interioritatea, care, dacă exterioritatea înseamnă transparență și publicitate, trebuie să însemne umbră, penumbră. Arhitectura iese la lumină, iese din interior în/ca exterior - și acolo rămîne, chiar și atunci cînd programează interioare și interiorități, dat fiind că o face im-propriu, pornind de la exterior spre interior, nu de la interior spre interior (ca mod de concepere).
2
Există, desigur, arhitectură (și arhitecți) de interior, în același timp foarte rentabilă și (considerată) minoră, supusă, subordonată arhitecturii (care e) de exterior. Dar cine și-o poate permite? Dar cine își poate permite să n-o aibă?
Din nou, două arhitecturi de interior, ale interiorului și interiorității, și relațiile dintre ele. În ce măsură "amenajarea" interiorului este o proiecție sau o ocultare a "arhitecturii" interiorității? Ce legături și tensiuni între interior și interioritate, între arhitectura "din noi" sau ca noi, de noi, și arhitecturarea exteriorului intim, a exteriorului imediat al interiorității, al continuării corpului prin mijloace arhitecturale în care aceasta să se simtă bine, să se simtă (ca) acasă, prin care casa ajunge să fie locuită ca acasă, ca un exterior propriu, intim, imediat, ca proiecție a interiorității? Nu cumva tocmai în arhitectura de interior se întîlnesc (poate chiar suprapun) cele două accepții ale ideii de proiecție și proiectare, cea psihologic-psihanalitică și cea arhitecturală? Oare nu tocmai asta căutăm prin arhitectura de interior: ca proiectarea lui arhitectonică, "amenjarea" și "designarea" lui să se apropie cît mai mult, ca o expresie, de proiecțiie propriei noastre interiorități?
0
Și de data aceasta, nu pot să nu remarc un anumit specific, un anumit spirit, în același timp inconfundabil și misterios, al temelor Arhitext: falsa lor banalitate, discreta, subtila lor demarcare și "bătaie", cărarea subtilă, inaparentă, pe care o deschid cercetării și examinării.
1
Înțeleg arhitectura "din noi" în (cel puțin) două sensuri, organizată în jurul unei diferențe: arhitectura din noi și arhitectura de noi (de sine) sau ca noi.
A) Cum sîntem locuiți, bîntuiți de arhitectura propriu-zisă (1o moștenită, dată, imprimată ca mediu, 2o transmisă, poate, ca idee, 3o visată, uitată); și B) care este propria noastră "arhitectură", cum sîntem - și dacă sîntem - "arhitecturați", proiectați, construiți, structurați.
Și, din nou, o diferență esențială între cele două arhitecturi, din noi și de noi sau ca noi: spre deosebire de prima, cea de-a doua nu poate fi proiectată, se construiește organic, "natural", treptat, "crește" și se "depune", se "sedimentează" asemenea Pămîntului însuși, solului și subsolului, printr-un mecanism subtil de proiecții/retenții, fiind mai mult topologie și stratigrafie, speologie, decît arhitectură propriu-zisă.
Și, brusc, bum, întrebarea: dacă abia această a doua întruchipare, cea metaforică, a arhitecturii este cea, cum să spun, cea valabilă, cuvenită (venită-cu, împreună-cu), cea care ar trebui să influențeze însăși funcționarea arhitecturii propriu-zise, ca atare, meta-arhitecturarea arhitecturii? Dacă, de fapt, arhitectura "propriu-zisă" ar trebui să renunțe la voluntarismul ei proiecționist mai mult sau mai puțin ex nihilo? Este posibil? Ar mai fi aceasta (aceea) arhitectură? Sau arhitectura presupune tocmai acest voluntarism, acest eroism, nu este posibilă fără un anumit fundaționism, "întemeism", "temeinicism", care presupune, ca umbră inevitabilă, dar în măsuri diferite, desigur, un anumit destructivism, o anumită tabula rasa, o anumită epoché (ἐποχή sau epokhē, o anumită "suspendare" a legăturilor inerente constructivismului voluntarist-prouiecționist, care este în același timp și o suspendare, mult mai filosofică, fenomenologică, a judecății, a bănuielilor, a grijilor, a îndoielilor (de sine, firește)?
Și cred că aceasta este întrebarea care va circula și care va răsuna, mai mult ca un ecou prin niște spații, prin spusele mele de azi. Arhitectură logică bîntuită - vom vedea (sau mai degrabă vom auzi).
Altfel pusă, altfel spusă, întrebarea - fundamentală (numai despre fundament, temei și întemeire, și despre relația lor mai mult sau mai puțin ocultată cu sub-stratul, cu solul și cu subsolul, cu mediul și cu "contextul", cu locul, e vorba: locuim în arhitectură, arhitectura e creație de locuri de locuit, dar ea însăși, arhitectura, cum locuiește, pămîntul și Pămîntul, de pildă? Cu cîtă și/sau indiferență?), altfel, deci pusă și spusă, întrebarea revine astfel (sau la aceasta): care e legătura, ce relație există între arhitectura propriu-zisă, care amenajează exteriorul și interiorul, și arhitectura ca metaforă a interiorității? Nu cumva, repet, reiau, ceea ce pare derivat, secund, "metaforic", este - sau ar trebui să fie - prim, "propriu-zis"?
Sîntem clar structurați, interior, în moduri specifice, dar pare, mi se pare clar că într-un mod, cum să spun altfel decît s-a mai spus, "an-arhitectural", printr-o idee de arhitectură care se abate, ca o umbră piezișă, de la ideea pur exterioară, exteriorizantă, frontalizantă ca o bătălie, "propriu-zisă" de arhitectură, de la ideea de arhitectură a arhitecturii înseși.
Arhitectura "din noi": arhitectura contra-arhitecturală a interiorității versus arhitectura "propriu-zisă" ca arhitectură fundamental a exteriorității (chiar și atunci cînd delimitează interioare, dar pornind, ca punct de reper, ca temei, ca fundament, de la exterior, de la exterior spre interior)?
Arhitectura proiectează și se proiectează din interior spre exterior - trădînd, poate, prin chiar această proiecție și proiectare fundamentală, tocmai interiorul, interioritatea, care, dacă exterioritatea înseamnă transparență și publicitate, trebuie să însemne umbră, penumbră. Arhitectura iese la lumină, iese din interior în/ca exterior - și acolo rămîne, chiar și atunci cînd programează interioare și interiorități, dat fiind că o face im-propriu, pornind de la exterior spre interior, nu de la interior spre interior (ca mod de concepere).
2
Există, desigur, arhitectură (și arhitecți) de interior, în același timp foarte rentabilă și (considerată) minoră, supusă, subordonată arhitecturii (care e) de exterior. Dar cine și-o poate permite? Dar cine își poate permite să n-o aibă?
Din nou, două arhitecturi de interior, ale interiorului și interiorității, și relațiile dintre ele. În ce măsură "amenajarea" interiorului este o proiecție sau o ocultare a "arhitecturii" interiorității? Ce legături și tensiuni între interior și interioritate, între arhitectura "din noi" sau ca noi, de noi, și arhitecturarea exteriorului intim, a exteriorului imediat al interiorității, al continuării corpului prin mijloace arhitecturale în care aceasta să se simtă bine, să se simtă (ca) acasă, prin care casa ajunge să fie locuită ca acasă, ca un exterior propriu, intim, imediat, ca proiecție a interiorității? Nu cumva tocmai în arhitectura de interior se întîlnesc (poate chiar suprapun) cele două accepții ale ideii de proiecție și proiectare, cea psihologic-psihanalitică și cea arhitecturală? Oare nu tocmai asta căutăm prin arhitectura de interior: ca proiectarea lui arhitectonică, "amenjarea" și "designarea" lui să se apropie cît mai mult, ca o expresie, de proiecțiie propriei noastre interiorități?