3
Structurare și, de fapt, așezare: relația dintre habitudine și habitare. Lucrurile se așază în spațiu, ca spațiu, devin, generează spațiu doar în timp, în mod temporal (și, evident, temporar). Se așază, adică se depun: opusul proiectării arhitecturale.
Așa cum sugerează Giorgio Agamben într-o extraordinară carte foarte recentă, din 2021, La follia di Hölderlin. Cronaca di una vita abitante (1806-1843), tradusă în franceză în 2022 prin La folie Hölderlin. Chronique d'une vie habitante (1806-1843), în românește: Nebunia {lui} Hölderlin. Cronica unei vieți locuitoare (1806-1843), nebunia ar fi aceea de a locui nu doar pe pămînt, ci Pămîntul, în toate sensurile politice și ecologice ale acestui mod de locuire, care presupune, indisolubil legate, atît ideea (kantiană, pre-hegeliană), ocultată, de cosmopolitism, de locuire la și pe suprafața sferică, deci inevitabil finită, a Pămîntului, cît și ideee puțin "habituală" potrivit căreia casa însăși, locul însuși locuiește Pămîntul, nu îi ia locul. "Nebunia", în cazul locuirii "poetice" a lui Hölderlin, nebunia căreia am putea să-i dăm, profetic a-teologic, numele său, constă tocmai în această dublă, totală, integrală locuire a Pămîntului atît de către locuitori, cît și de către locuințele și locuirile lor, cu habitatele, habitudinile și habitusurile lor. Să locuim, să habităm, obișnuindu-ne cu Pămîntul, salvator superficial, doar la și pe suprafață.
Or, Agamben pune în legătură acest mod "habitant" sau "habitativ" de locuire cu scrisul paratactic, fără conectori logico-semantici, ci prin pură juxtapunere și alăturare - care se dovedește, ar trebui să ne gîndim, mult mai aproape de însăși ideea a-logică, non-verbală, de arhitectură (deși a existat o modă a "verbalizării", "logicizării", "discursivizării", "textualizării" arhitecturii). Hölderlin ar scrie, astfel, habitativ, adică arhitectural, a-logic și a-textual.
Sfidînd opoziția, dualitatea logic-arhitecturală, proprie logicii arhitecturii sau concepției logiciste dominante, tradiționale, fundamentale asupra arhitecturii, dintre exterior și interior: trebuie să trăim și să locuim pur "superficial", democrația și, poate, unicul fel în care ea poate fi împăcată cu ecologia, fiind tocmai această locuire "superficială" și paratactică, pur juxtapozitivă, a-sintactică, non-discursivă, locuire habituală superficial-paratactică fără raporturi sau fără privilegierea unor raporturi inevitabil politice și, de fapt, indistinct logice și politice, în/prin care politicul este "logicizat", iar logica se dovedește pur politică.
Nu există decît suprafață - a Pămîntului - și nu trăim decît superficial, potrivit rutinelor și habitudinilor pămîntului și ale Pămîntului. Distincția exterior/interior este derivată și fantasmatică, fantasmată.
4
Structurare, deci, prin obișnuință și depunere, așezare de habitudini.
5
Dar și legarea arhitecturii de interior, și a interiorității, de ceea ce se cheamă deja "dispariția lucrurilor", care nu ne face mai puțin consumiști, dar marchează deplasarea "fetișismului mărfii" (Marx) exclusiv spre semne-mișcare ca semne de viață: dematerializarea.
6
Con-viețuirea cu lucrurile, casa ca loc al reparării, manufactura și artizanatul uman care e orice casă. Con-viețuirea structurează, relaționalitatea cu ceilalți și cu lucrurile. Repetabilitate, rutină, durată, obișnuire, structurare, arhitecturare.
"Arhitectura din noi" e o arhitectură fără plan, fără design, fără scop, ne-finalizată. Care își propune, compulsiv, toate acestea, dar le depășește, lăsîndu-se înfrîntă. Compulsiunea arhitecturală, la arhitecturare, la discursivizare istorico-logică, este permanent contrabalansată de "creșterea" și sedimentarea lucrurilor și a locurilor: arhitectonica contrabalansată și tinzînd permanent a fi redusă la tectonică.
Poate că adevărul arhitecturii - i. e. de exterior - este așa-numita arhitectură de interior. Trebuie să organizăm interiorul nu ca opus și complementar exteriorului, ci tot ca pe un exterior: corp sau mediu comun.
Posibilă răsturnare, deci: arhitectura de interior, aparent minoră și derivată, ar trebui să inspire arhitectura pur și simplu.
Și, cu toți și toate, locuitori și locuințe, interioare și exterioare, doar la suprafața cosmopolit-ecologică a Pămîntului.
Ființe superficiale, față/verso (două fețe, două suprafețe, una spre înăuntru, cealaltă, spre în afară, fețe spate în spate), rutiniere, habitudinale, dar după altfel de rutine, habitudini și habitusuri ale habitării și co-habitării (obișnuirea, de-prinderea, nu des-prinderea unii cu alții).
Etc.
7
Arhitectura din noi este asemenea an-arhitecturii tectonic-sedimentare a Pămîntului însuși.
Iar Pămîntul e, pînă azi, Athanorul alchimic: cum transformă el morțile, fosilele, în combustibili, în energie vitală! Și cum de fapt se întoarce și se proiectează, se transsubstanțiază (pardon!), nihilist, moartea prin această falsă sublimare!
Structurare și, de fapt, așezare: relația dintre habitudine și habitare. Lucrurile se așază în spațiu, ca spațiu, devin, generează spațiu doar în timp, în mod temporal (și, evident, temporar). Se așază, adică se depun: opusul proiectării arhitecturale.
Așa cum sugerează Giorgio Agamben într-o extraordinară carte foarte recentă, din 2021, La follia di Hölderlin. Cronaca di una vita abitante (1806-1843), tradusă în franceză în 2022 prin La folie Hölderlin. Chronique d'une vie habitante (1806-1843), în românește: Nebunia {lui} Hölderlin. Cronica unei vieți locuitoare (1806-1843), nebunia ar fi aceea de a locui nu doar pe pămînt, ci Pămîntul, în toate sensurile politice și ecologice ale acestui mod de locuire, care presupune, indisolubil legate, atît ideea (kantiană, pre-hegeliană), ocultată, de cosmopolitism, de locuire la și pe suprafața sferică, deci inevitabil finită, a Pămîntului, cît și ideee puțin "habituală" potrivit căreia casa însăși, locul însuși locuiește Pămîntul, nu îi ia locul. "Nebunia", în cazul locuirii "poetice" a lui Hölderlin, nebunia căreia am putea să-i dăm, profetic a-teologic, numele său, constă tocmai în această dublă, totală, integrală locuire a Pămîntului atît de către locuitori, cît și de către locuințele și locuirile lor, cu habitatele, habitudinile și habitusurile lor. Să locuim, să habităm, obișnuindu-ne cu Pămîntul, salvator superficial, doar la și pe suprafață.
Or, Agamben pune în legătură acest mod "habitant" sau "habitativ" de locuire cu scrisul paratactic, fără conectori logico-semantici, ci prin pură juxtapunere și alăturare - care se dovedește, ar trebui să ne gîndim, mult mai aproape de însăși ideea a-logică, non-verbală, de arhitectură (deși a existat o modă a "verbalizării", "logicizării", "discursivizării", "textualizării" arhitecturii). Hölderlin ar scrie, astfel, habitativ, adică arhitectural, a-logic și a-textual.
Sfidînd opoziția, dualitatea logic-arhitecturală, proprie logicii arhitecturii sau concepției logiciste dominante, tradiționale, fundamentale asupra arhitecturii, dintre exterior și interior: trebuie să trăim și să locuim pur "superficial", democrația și, poate, unicul fel în care ea poate fi împăcată cu ecologia, fiind tocmai această locuire "superficială" și paratactică, pur juxtapozitivă, a-sintactică, non-discursivă, locuire habituală superficial-paratactică fără raporturi sau fără privilegierea unor raporturi inevitabil politice și, de fapt, indistinct logice și politice, în/prin care politicul este "logicizat", iar logica se dovedește pur politică.
Nu există decît suprafață - a Pămîntului - și nu trăim decît superficial, potrivit rutinelor și habitudinilor pămîntului și ale Pămîntului. Distincția exterior/interior este derivată și fantasmatică, fantasmată.
4
Structurare, deci, prin obișnuință și depunere, așezare de habitudini.
5
Dar și legarea arhitecturii de interior, și a interiorității, de ceea ce se cheamă deja "dispariția lucrurilor", care nu ne face mai puțin consumiști, dar marchează deplasarea "fetișismului mărfii" (Marx) exclusiv spre semne-mișcare ca semne de viață: dematerializarea.
6
Con-viețuirea cu lucrurile, casa ca loc al reparării, manufactura și artizanatul uman care e orice casă. Con-viețuirea structurează, relaționalitatea cu ceilalți și cu lucrurile. Repetabilitate, rutină, durată, obișnuire, structurare, arhitecturare.
"Arhitectura din noi" e o arhitectură fără plan, fără design, fără scop, ne-finalizată. Care își propune, compulsiv, toate acestea, dar le depășește, lăsîndu-se înfrîntă. Compulsiunea arhitecturală, la arhitecturare, la discursivizare istorico-logică, este permanent contrabalansată de "creșterea" și sedimentarea lucrurilor și a locurilor: arhitectonica contrabalansată și tinzînd permanent a fi redusă la tectonică.
Poate că adevărul arhitecturii - i. e. de exterior - este așa-numita arhitectură de interior. Trebuie să organizăm interiorul nu ca opus și complementar exteriorului, ci tot ca pe un exterior: corp sau mediu comun.
Posibilă răsturnare, deci: arhitectura de interior, aparent minoră și derivată, ar trebui să inspire arhitectura pur și simplu.
Și, cu toți și toate, locuitori și locuințe, interioare și exterioare, doar la suprafața cosmopolit-ecologică a Pămîntului.
Ființe superficiale, față/verso (două fețe, două suprafețe, una spre înăuntru, cealaltă, spre în afară, fețe spate în spate), rutiniere, habitudinale, dar după altfel de rutine, habitudini și habitusuri ale habitării și co-habitării (obișnuirea, de-prinderea, nu des-prinderea unii cu alții).
Etc.
7
Arhitectura din noi este asemenea an-arhitecturii tectonic-sedimentare a Pămîntului însuși.
Iar Pămîntul e, pînă azi, Athanorul alchimic: cum transformă el morțile, fosilele, în combustibili, în energie vitală! Și cum de fapt se întoarce și se proiectează, se transsubstanțiază (pardon!), nihilist, moartea prin această falsă sublimare!