La moartea Angelei Marinescu, poet adevărat cu umbra de piatră, un singur gînd: poeții adevărați nu fac poezie.
La asta se ajunge, de aici trebuie să pornim.
"A face poezie" înseamnă - și nu trebuie să însemne - "a face frumos", a face frumosul, în sensul că frumosul se face, e de făcut: 1o e de domeniul fabricării, 2o este un imperativ, un clișeu, o comandă.
Și poezia se face, dar de fiecare dată ca și cum ai găsi-o sau ai descoperi-o, ca și cum ar fi existat deja, ca "natura" sau precum ceva uitat.
Sau ca și cum ai clădi un oraș. În tot ce faci să descoperi-clădești un oraș. Invenții mascate în descoperiri.
Moartea nu e un sfîrșit, e o întrerupere: (să) putem brusc vedea pe lîngă alături departe. O degajare a unui orizont nebănuit. Te faci reper dispărînd.
Pe urmele "personajului conceptual" al lui Deleuze am scris despre "personajul pictural" și ar trebui probabil să mă gîndesc să scriu despre personajul nu liric, ci poetic și chiar poietic, operator: trimisul Domnului Autor în materie, în realitate, fără de care el nu poate să opereze.
Poeții morți scriu, nu se mai pot opune, să-i pun pe ai mei să scrie, ca "personaje poetic-operaționale".
Poetul mort abia acum poate începe să scrie cu adevărat, adică în realitate, ca realitate: de-asta unii, gen Rimbaud, și-au înscenat și trăit moartea, au experimentat total, maxim, să fie și în viața de aici, și dincolo, în materie, ca realitate. Și, și.
Pe poetul mort îl pui lași să scrie căci abia acum el e chiar acolo unde se scrie, unde se fac lucrurile, e un trimis, un operator în materie.
Gnosa mea.
Personajele operează (pictează, scriu etc., fiind, devenind în sfîrșit, ca "sfîrșit", pictura, poezia etc. însăși, ne-despărțiți). Nu se poate scrie direct, de aici, din afară, noi de aici nu scriem și nu pictăm, facem doar semne către, în direcția picturii, poeziei etc. pentru că nu putem face nimic dacă nu ne dublăm, dacă n-am fi dublați de adevărații artiști-operatori, demiurgi, poeții morți de exemplu, pe care ne sprijinim pe care îi călcăm în picioare. Pămîntul viu e plin de morți ca o desagă de călătorie.
Poeții morți sînt energia, combustibilul fosil.
Ne sprijinim călcăm pe umbra ta călcăm pe umbrele tale Angela. Ne bazăm pe tine să scrii.
Mai mult nu cred că pot (se poate) spune de-aici, singur, direct. Va trebui deci să încerc să arăt, să fac semne către semne. Și acum te pot arăta (și) pe tine, scriind.
La asta se ajunge, de aici trebuie să pornim.
"A face poezie" înseamnă - și nu trebuie să însemne - "a face frumos", a face frumosul, în sensul că frumosul se face, e de făcut: 1o e de domeniul fabricării, 2o este un imperativ, un clișeu, o comandă.
Și poezia se face, dar de fiecare dată ca și cum ai găsi-o sau ai descoperi-o, ca și cum ar fi existat deja, ca "natura" sau precum ceva uitat.
Sau ca și cum ai clădi un oraș. În tot ce faci să descoperi-clădești un oraș. Invenții mascate în descoperiri.
Moartea nu e un sfîrșit, e o întrerupere: (să) putem brusc vedea pe lîngă alături departe. O degajare a unui orizont nebănuit. Te faci reper dispărînd.
Pe urmele "personajului conceptual" al lui Deleuze am scris despre "personajul pictural" și ar trebui probabil să mă gîndesc să scriu despre personajul nu liric, ci poetic și chiar poietic, operator: trimisul Domnului Autor în materie, în realitate, fără de care el nu poate să opereze.
Poeții morți scriu, nu se mai pot opune, să-i pun pe ai mei să scrie, ca "personaje poetic-operaționale".
Poetul mort abia acum poate începe să scrie cu adevărat, adică în realitate, ca realitate: de-asta unii, gen Rimbaud, și-au înscenat și trăit moartea, au experimentat total, maxim, să fie și în viața de aici, și dincolo, în materie, ca realitate. Și, și.
Pe poetul mort îl pui lași să scrie căci abia acum el e chiar acolo unde se scrie, unde se fac lucrurile, e un trimis, un operator în materie.
Gnosa mea.
Personajele operează (pictează, scriu etc., fiind, devenind în sfîrșit, ca "sfîrșit", pictura, poezia etc. însăși, ne-despărțiți). Nu se poate scrie direct, de aici, din afară, noi de aici nu scriem și nu pictăm, facem doar semne către, în direcția picturii, poeziei etc. pentru că nu putem face nimic dacă nu ne dublăm, dacă n-am fi dublați de adevărații artiști-operatori, demiurgi, poeții morți de exemplu, pe care ne sprijinim pe care îi călcăm în picioare. Pămîntul viu e plin de morți ca o desagă de călătorie.
Poeții morți sînt energia, combustibilul fosil.
Ne sprijinim călcăm pe umbra ta călcăm pe umbrele tale Angela. Ne bazăm pe tine să scrii.
Mai mult nu cred că pot (se poate) spune de-aici, singur, direct. Va trebui deci să încerc să arăt, să fac semne către semne. Și acum te pot arăta (și) pe tine, scriind.