O femeie privește marele ecran în care un bărbat se uită, cu lacrimi în ochi, la alt ecran. La cel din cinemaul copilăriei lui. A văzut filmul lui Tornatore de cel puțin cinci ori acasă, dar casa ei nu are farmecul sălii mari, pline de praf, cu scaune șubrede și miros de vechi. Și nu îi are pe cei cinci-șase colegi de sală, obișnuiți ai cinematecii, majoritatea nostalgici de vârsta ei, care vin din anii '70, poate chiar de mai devreme, rareori câte un tânar student. Pentru ei, Eforie e Cinema Paradiso.
Silvia Ștefan
Plictisit, arunc pietre în lac. Ochiul de apă își împinge conturul către mal. Oare mai vine? Din capătul aleii apare Silvi, într-o rochie cloș cu buline, fluturând o foaie. Chiuie și pedalează insistent. Azi și-a asortat zâmbetul cu perlele de la gât. În coșul prins de ghidon are lalele, vin și un pachețel alb. Dă s-o sprijin de copac, lângă a mea. Ce-ai făcut bun? Plăcintă? Să mă feliciți, chérie, am trecut clasa. Merit un pupic. Vezi rochia asta chic? Mi-a luat-o nașa de la Casa de Modă Venus. Croitoreasă mă fac.
Adina Colțea
Umbla Grigore cu gândurile aiurea din zori și până-n noapte. Vorbeai cu el, da nu te auzea. Merea și venea, da tot cu gândul aiurea era. Până-ntr-o zi când nu mai era deloc. Dispăruse de tot. Fănel zicea că l-o văzut alaltăieri, în miez de noapte, luând tramvaiul dintre brazi. Ce tramvai, Fănele? Mno, ideea e că Grigoraș al nost s-o dus îndărăt în timp. Trimite poze pe WhatsApp cu Mirabela Dauer și dacă-l chemi acasă, o bagă pe aia cu roata morii. Io cre că Grigoraș îi bine acolo și nu mai vine.
