În drum spre școală, uneori mama mă ducea pe o scurtătură, pe o alee prăfuită. Mamă, ce e în casa aia dărăpănată? Nimic. De fiecare dată, aceeași întrebare, același răspuns: Nimic. Noaptea visam că acolo e un palat în care trăiau fericiți prinți și prințese, un loc colorat, plin de muzică și râsete. Într-o zi am sărit gardul. Printre ruine am găsit doar moloz, șobolani și seringi. Peste ani, am devenit femeie, soție, mamă. Ieri am trecut prin fața aceluiași gard cu fetița mea. Mamă, ce e în casa aia? Nimic.
Ana Maria Dobre-Nir
Când mă uit spre cer, realizez că suntem totuși prizonieri. Nu putem pleca de pe Planeta asta. Cel puțin nu acum, poate în viitor. Indiferent de cât de puternici și de deștepți ne credem. Ca într-o închisoare, ce ne poartă prin Univers fără a ne întreba dacă ne place, dacă ne amețește călătoria. Dar nu mă plâng, să nu mă înțelegi greșit. Tu ce crezi? Bebelușul nu-i răspunse, continuă să se joace cu sânul ei, în timp ce ea îi mângâia fruntea, apoi începu să-i cânte: Pe lângă plopii fără soț, adesea am trecut.
Gheorghiță Mircea
Zilnic ridic capace și cobor în canalizare. Slujba e infectă, dar nefiind claustrofob și cam asocial, mă ajută. Ieri, în canalul C23 aud voci într-o limbă ce o știam din anii gimnaziului, era obligatorie. După un grilaj, doi tipi bărboși lângă pc-uri și claviaturi jucau cărți și beau vodcă. Что с тобой? Ce e cu voi aici? Alioșa, inspecția. Să trăiți. Permiteți să raportez, acționăm, germinăm și diseminăm conspirații cu noua ordine mondială, știți, planul cu antivaccin, sexomarxiști, atacul împotriva creștinătății.
