Eu scriu atât de bine când beau, doar că am intoleranța asta la alcool de pe vremea când aveam 6 ani și mă făcusem muci după o vișinată trasă prin chișca damigenei. Dânsa era tare, că avea fructe, zahăr și țuică. Am liorpăit la ea până mi s-o luat piuitul ș-am văzut Raiu'. Doctorița i-o dat lu' tata cea mai groaznică veste, Copchilu' n-ari voii sâ beii. Unde mai pui că îs moldovean și faptul că n-am pus niciodată vreun strop de băutură în gură era blestem de la Dumnezeu. Idol? Am. Tot bețivanu'.
Vlad Mușat
Bunicul meu era un uriaș care vara mă ajuta să ajung la cele mai coapte cireșe. Aveam 4 ani când l-au luat cu salvarea. După câteva zile l-au adus înapoi acasă. Era obosit. Am pus soldățeii verzi lângă el și l-am rugat să ne jucăm. A dat din cap că da. A tușit mult, foarte mult, și cu sânge. M-am speriat puțin, dar zâmbetul lui m-a liniștit. Era o magie, ca să-și coloreze soldățeii, să îi deosebim. El era cu cei răi, eu cu cei buni. Nu putea vorbi, așa că a trebuit să imit, în locul lui, zgomotele războiului.
Paul Dârvariu
I se spunea Țăvușcă. Ore întregi mă holbam cum transforma fierul înroșit în potcoave. Când se oprea să-și șteargă sudoarea, își arăta dintele de aur și mă întreba dacă n-aș vreau să-i fiu ucenic. Tare mi-ar fi plăcut. Mai târziu, adulmecând o locomotivă cu aburi, am descoperit ce mă atrăgea în fierăria lui Țăvușcă. Mirosul cărbunilor încinși, ăsta era. Recent, am găsit în magazie un sac de cocs. Când voi fi trist, voi arunca în sobă două, trei bile, voi lăsa ușița deschisă și-mi voi respira, pe săturate, copilăria.
