Consider, prin urmare, neavenite şi necreştineşti mesajele de urare emise înainte de Înviere. Pînă la Înviere, orice creştin aşteaptă, suferă, îndură, suspendat, asemeni lui Cristos însuşi, între pămînt şi cer. Crucificarea şi crucea reprezintă tocmai această sfîrşiere, această suspendare între două lumi nu doar diferite, eterogene, ci ierarhic opuse, care va produce însuşi miracolul suprem al Marii Medieri: este momentul cînd Isus, din om, se transformă în Mediator, continuîndu-şi astfel, ducînd pînă la capăt propovăduirea începută, misionar, pe pămînt (el se duce "în sus" pentru ca mesajul, "Vestea", să coboare "în jos": creştinismul este o mesagerie infinită, un lanţ de "bunevestiri", o "ştafetă" a buneivestiri care leagă pămîntul de cer, de infinit, coborînd infinitul datoriei pe pămînt ca infinit al posibilităţii de salvare). Răstimpul Calvarului şi mai cu seamă cel al Crucificării este adevărata încercare, punerea la probă. Atunci, în acel ne-timp şi în acea non-istorie care a devenit (va deveni) suprema Istorie creştină (iar marea încercare o reprezintă tocmai trăirea, experimentarea acestei An-Istorii anuale pe care Isus o transformă în Supra-Istorie), se constituie, se "fabrică", se "performează" (putere a faptei, putere şi libertate a limbajului) proba, dovada adevărului credinţei, atunci se atestă adevărul credinţei, pe care însă, conform compulsiunii epistemofilice a omului, inclusiv teologii creştini vor veni apoi să-l adapteze la capacităţile intelectului sublunar, popular, explicîndu-l "profan", "civil" (secularizarea începe chiar de la poalele Crucii), după modelul judecăţii judiciare, ca "probe materiale" ale, culmea, de-materializării (spiritualizării) misiunii divine de ispăşire.
De Paşti ni se oferă spre trăire de-netrăitul, ieşirea din istorie în supra-istorie, iar dacă ne grăbim să ne urăm "Paşte fericit" înainte de Înviere înseamnă că, "omeneşti, prea omeneşti" cum rămînem (ca însuşi temei al persistenţei în uman), evităm suferinţa, suspendarea, întreruperea temporară de fiinţare în vederea unui mai bun acces la fiinţă (după modelul: "să încercăm şi altfel"; mesajul critic este un adevărat "Plan B", în rezervă, al umanităţii) care este tocmai acela a incertitudinii: va reuşi Învierea? Nu putem decît să ne rugăm să reuşească, nu putem decît să ne rugăm ca "dincolo" să fie cineva care să ne preia rugaciunile. Rugăciunea însoţeşte Crucificarea, iar cînd ne rugăm, oricît de des sau de rar, ne punem pe cruce, expunîndu-ne posibilităţii Salvării. Căci un creştin autentic, pentru a crede cu adevărat, nu trebuie să tranşeze niciodată această dilemă, ci trebuie s-o locuiască: posibilitate a imposibilului. El trebuie în acelaşi timp să fie convins, prin credinţă, prin încredere în puterea credinţei, că misiunea salvării, Învierea ca performativ absolut şi ca "sinagogă" a voinţelor omeneşti şi divine (trebuie să vrem Învierea!) nu poate să nu reuşească, dar că ea, totuşi, nu poate fi asigurată, garantată în mod automat, eventual prin automatismul obiceiurilor şi prin acela al ritualurilor bisericeşti: reprezintă o rupere, o sfîrşiere a cursului regulat al anotimpurilor, o "aventură", Marea Încercare bazată pe Marea Încredere că nu sîntem, totuşi, lăsaţi de izbelişte, că există legi în mod ontologic, fizic, cosmic de esenţă morală care nu se "actualizează" însă decît dacă accedem pînă la ele, dacă urcăm pînă la ele, dacă ne lansăm / azvîrlim (lepădare de sine, adică de "propriu", de ideologia "proprietăţii": sîntem chiriaşi eterni, sîntem eterni numai în calitate de chiriaşi) spre ele, dacă ne punem în cumpănă şi la încercare încercîndu-le, provocîndu-le - prin suspendarea pe Cruce ca rugăciune trăită, "dramatizată", "jucată", reamintită de Isus. Rugăciunea e urcare pe cruce (crucea este expunere, urcare, dar şi pentru a ajunge pînă la cruce, pînă la crucificare, trebuie, iată, să urci, să "pre"-urci; crucea e deja sus; tocmai de aceea, conform scenariului cristic, crucificarea trebuie provocată, căci ea nu poate fi împlinită decît de alţii, de semeni, de duşmanii policiti; pe cruce eşti pus, nu te urci singur, iar pentru asta trebuie să "unelteşti", transformîndu-ţi duşmanii în unelte inconştiente ale binelui; în tot "scenariul" misiunii sale, Isus este pasiv, pasibil: alţii, ceilalţi îi preiau mesajul, îl trădează, îl condamnă, îl torturează, îl ucid, Altcineva îl salvează; Isus nu face decît să "uneltească" la propria soartă, lăsîndu-i pe ceilalţi să se condamne sau să se salveze prin propriile lor fapte; Isus nu "face", după model uman, nimic; este mediul expresiilor noastre, "produsul" nostru, al altora şi al Altuia).
Isus este un aventurier, un temerar, un cutezător, un pionier (întrebarea care se pune este, însă, dacă şi un colonizator). "America" sau "Martele" lui se numesc Dumnezeu, cerul, Legea (legea creştină ca aproximare, prin experimentare, a existenţei legilor cosmice). Căci, aşa cum spunea, dacă nu mă înşel, Proust, umanitatea nu porneşte în cele mai nebuneşti expediţii ale ei în primul rînd pentru a descoperi, ci pentru a verifica o ipoteză, un vis, o obsesie, o premoniţie, o impresie: o convingere care nu îi dă pace. Isus a încercat Cosmosul, a cutezat. S-a dus să verifice că Divinul există cu adevărat, aşa cum ştia el, dar trebuia să şi dovedească (ar fi putut să se salveze singur? Ar mai fi fost salvat, ridicat la ceruri, dacă ar fi făcut doar pentru sine?). Şi, iată, ne anunţă că există. De fapt, el ne pre-vesteşte, căci a vrut să creadă dinainte, iar verificarea, din cîte se pare, a reuşit. În cazul marii încercări cristice, care este însuşi mesajul creştinismului, "dovada" este însăşi "volatilizarea", dispariţia "dovezii": Isus se produce ca dovadă a lui Dumnezeu sustrăgîndu-se ca dovadă, de fapt supra-marcînd "proba" ca "probă" a altceva decît el însuşi, nu mai e printre noi pentru că nu poate fi decît la dreapta Domnului. Isus produce dovada mesajului său, îi dă realitate anunţînd supra-realitatea, îl "fenomenalizează" pe Dumnezeu de-fenomenalizîndu-se ca sine şi revenind în mod fulgurant, ca fulger, pentru a nu risca să devină, să revină ca o simplă stafie, confirmînd afirmaţiile celor care susţin că "dincolo" nu e decît moartea, nimicul, neantul. Isus se "nimiceşte" pe sine pentru a distruge şi a învinge nimicul. Tocmai lipsa de dovezi constituie, aici, dovada supremă. Greu de îndurat, recunosc, pentru mintea şi sufletul umeneşti. De-asta totul durează numai cîteva zile: ca să cutezăm să ne punem la încercare capacităţile "în limitele raţiunii", cum spunea Kant, producînd prin noi înşine, ca martori-participanţi, un conţinut rezonabil şi raţionalizabil, folositor, aplicabil, deci, al credinţei.
"Cristos a-nviat! - Adevărat a-nviat!", dar de ce fericire a Paştelui ar putea fi vorba dacă nici măcar o zi, o oră, o clipă n-am stat, alături de Isus, pe cruce, în rugăciune şi cumpănă, rezistînd tentaţiei îndoielii, şi producînd tocmai prin această îndurare şi experimentare dovada, piatra de temelie a încrederii în credinţă? Fără această trăire prealabilă, dar esenţială, ce oare m-ar putea face fericit de Paşte? Cîteva zile de vacanţă? Lasă că vine 1 Mai, şi atunci iar grătare şi fericire cîmpenească!
Exact în momentul cînd ar trebui să ne punem la încercare capacităţile, singurele eliberatoare, de a ieşi din istorie într-o problematică, negarantată supra-istorie, noi luăm vacanţă, plecăm în concediu, golind sărbătoarea sau, de fapt, umplînd frenetic golul terifiant al pre-sărbătorii, singurul care o face posibilă şi care ne aşteaptă, drept supremă "probă" şi "dovadă", credinţa, participarea. Creştinismul se întîmplă, miracolul divin (nu uman) se produce, atunci, în afara noastră, fără noi, ca simplu arhi-spectacol în "societatea spectacolului", fugim de el, iar noi rămînem, testimonial, nişte martori orbi, care nu au văzut nimic din ce s-a întîmplat pentru că în ei înşişi nu s-a întîmplat nimic şi care nu pot depune, în faţa lor înşile înainte de toate, decît o mărturie necreditabilă, nedemnă de încredere, de credinţă: o declaraţie formală de adeziune la un partid oarecare.
În loc să producem în noi înşine "dovada" şi "proba" învierii, prin care să (ne) putem atesta adevărul Învierii, noi producem, în noi înşine, scepticismul, slăbindu-ne adeziunea nu la o religie (căci sînt mai multe şi, la rigoare, pot fi alese ca în hipermarket) şi rămînînd să ne întemeiem credinţa pe neîncredere. Este nevoie de forţă, de tărie: a pasibilităţii, de deschidere la posibilitatea evenimentului. Căci credinţa în Isus este încredere în tine însuţi, în capacitatea de a scrie altfel istoria, o altă istorie. Este vorba de adeziunea la sine. Dezbinaţi, dizolvaţi interior tocmai pentru că refuzăm proba sfîşierii şi a suspendării, deci a umilinţei rugăciunii (noi nu ne rugăm, de fapt, îndeobşte, decît pentru un hazard favorabil), între două lumi net inegale, "unilateral contradictorii", cum spunea Noica (pămîntul refuză cerul, i se opune; cerul, în schimb, primeşte şi înglobează pămîntul), pe cruce, să nu ne mai mirăm că pot exista credincioşi, adică oameni încrezători în latenţa tocmai de aceea (interior) transcendentă a binelui din ei înşişi, care ne pot pune, "fundamentalist", probleme. Adevăratul creştinism este în primul rînd încredere în sine ca Altul mai bun, dialectică interioară a voinţei de salvare, a in-suportabilităţii ca atare, aşa cum sîntem, a nemulţumirii de sine, reamintită anual, ritualic, printr-un "spectacol", printr-o "dramaturgie" şi printr-o "fabulă" care nu fac decît să "spaţializeze" şi să "interpreteze" instanţele interiorităţii, creînd de fapt scena morală - adică, repet, ontologică - a interiorităţii. Învierea trebuie să ne provoace dorinţa de noi înşine, "pofta" de sine, gustul "competiţiei" cu sine ca Altul, mai bun. Spaima de înfrîngere.
Cu adevărat atest prin mine însumi: Cristos a înviat! Vreau asta! Îmi propun asta! Doresc acest fapt, ca această dorinţă să devină un fapt: pentru mine însumi ca (posibilitate de a deveni) Altul. Căci numai eu, oricare (tocmai prin asta "eu"), pot să produc dovada şi să atest adevărul Învierii, adică nu numai necesitatea şi urgenţa Învierii, ci şi posibilitatea ei efectivă. Învierea poate avea loc şi trebuie să aibă loc, depinde numai de mine, dacă mă iubesc pe mine însumi cu adevărat (aşa cum numai un Altul poate să fie iubit: pasionat, pătimaş, dependenţă supremă), să "produc" adevărul şi "proba" Învierii. Vreau acum Învierea, şi ea este posibilă! Cristos este alături de mine, cu mine, în mine, şi dacă atîtea lucruri putem face, exterior, cu alţii - manipulîndu-i, de pildă -, de ce nu m-aş "manipula" şi pe mine însumi, ca Altul. A învăţa, altfel spus, să te iubeşti "umanitar", ca Altul. Măcar să încercăm, măcar să experimentăm Marea Încercare. Îl lăsăm pe Cristos să învieze în contul nostru, pentru noi, fără noi: delegare "politică", el fiind singurul care, ca "mandatar", nu ne trădează. Cristos înviază fără noi, dar nu va învia cu adevărat, să putem să constatăm, să atestăm "misterul", decît după ce noi înşine vom învia, decît după ce va învia în noi înşine, ca Alt "eu însumi". Sîntem condiţia împlinirii a ceea ce, istoric, s-a numit (şi încă se mai numeşte) creştinism. Anual, ni se reaminteşte această "fabulă", iar noi, oricum incapabili, nici măcar de o modestă "imitaţie" de cîteva zile, ceasuri, secunde nu ne aratăm (nouă înşine: producerea, performarea dovezii prin puterea exemplului) în stare: nu ne auto-exemplificăm Învierea. Mediator al Mediatorului, Biserica face şi ea ce poate, încercînd să urzească pentru a cîrpi o ruptură, o fugă: spaima de şansă.
Doar pe această cale, nici nu ştiu dacă măcar schiţată, a unei adevărate secularizări (înţeleasă ca interiorizare kantiană, deci altfel decît ca înlocuirea Dumnezeului unei religii cu sacralizări imediate, nemediate, nesacrificiale, fără efort şi fără "dramaturgie") va învinge cu adevărat creştinismul. Iar acesta este tocmai mesajul, deocamdată ratat, al Luminilor.
"Creştinismul" (sau poate ar trebui să scriu, după modelul lui Heidegger,
Creştinismul rămîne Planul B al umanităţii, pe care, din cîte se pare, nu-l folosim, nu-l aplicăm tocmai pentru a nu risca să rămînem descoperiţi, fără rezerve. Nu ne place aventura atît de mult pe cît ne place să credem (că ne place).
Sau, poate, ştim (dar nu ne spunem decît cel mult în şoaptă) că am provocat, deja, Apocalipsa, că ea va veni şi, şmecheri, şireţi şi buni gospodari cum ne-a lăsat Dumnezeu, păstrăm creştinismul ca "rezervă de război", ca "armă secretă", încercînd să nu-l "consumăm", să nu-l "epuizăm", să nu-l "deconspirăm" printr-o frecventare zilnică, exagerată. Ştim, poate, că este ultima noastră resursă, ultima resursă a unei planete şi a unei "planetarizări" excedate şi excesive şi, supremă viclenie a raţiunii, păstrăm lumina creştinismului pentru vremuri mai grele, pentru catacombele de sub ruinele viitorului, ferindu-l de privirile "inamicului" (care ne sîntem: căci am putea, într-adevăr, să distrugem această "capodoperă", cum îi spune Paul Veyne într-o carte foarte recentă).
Poate că sîntem, de fapt, înţelepţi şi prudenţi neîncreştinîndu-ne pînă la capăt. Cine ştie? Mai vrem să persistăm în istorie.