Mi-au spus că pot fi mai frumoasă, așa că m-am modelat să fiu model. N-a fost de ajuns. Mi-au spus că o femeie face carieră, așa că am săpat adânc, am încărcat vagoneți de ore suplimentare și iată-mă avansând. Mănânc dosare, respir dosare. Și urc pe scara firmei. În biroul de la ultimul etaj găsesc o oglindă mare din care mă privește o străină. O las cu dosarele și ies pe terasă. Fac autostopul și un pescăruș oprește cu scârțâit de aripi. Nu merg decât până la prima, îmi aruncă grăbit. Mă coafează, zic. Și urc.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
în frunzele ce cad, în ploile calde, în lumina târzie de toamnă, intru în casă și deschid toate sertarele, fac puzzle-uri, pe covor, din fotografii uitate, ridic cuvertura, dar așternutul e prea întins ca să mă fi ascuns acolo, mă enervez, arunc cu mine, câtă mai sunt, după un fluture ce zboară fericit și scotocesc prin copaci, iau norii la rând, mă așez pe marginea unuia și răscolesc, cu ambele mâini, printre stele. N-am nici o șansă, m-am pitit bine. Dimineață, sparg oglinda, îmi las masca pe un scaun și plec.
Diana Cornea
Soarele și luna se sărutau în spatele căpiței cerești. M-am târât pe sub căpiță până aproape de orizont. Ionel și Sânzi se țucau cu foc. Tii, mi-aș fi pus mâinile-n șold dacă n-aș fi fost lipită de pământ. Mi-am ținut elocvența și ceva sâcâitor în gât și am pornit-o de-a-ndărătelea. Au, zise Stan al lui Dîrîbală, primind un picior în ochi. Privim stelele din vârf de căpiță. Fiecare cu un pai în gură și mâinile sub cap. Tu ce vrei să fii când vei fi mare? Cetățean verde, răspunde Stan. Tu? Eu vreau să fiu ca acum.
