Sun Mi plutea prin hăul spațial în nava mamă. Designul ei feminin era perfect. Genetic ajustată, mintea nu avea loc de bias-uri cognitive. Mediatorii chimici erau reglați ca să nu facă loc depresiei. Atingerea fusese abolită. În camera ei antiseptică privea filme alb-negru cu oameni din trecut care se sărutau, se certau, dădeau naștere copiilor în felul acela abject. Deodată un lichid i se prelinse spre obraji. Simțea atunci cum că ar căuta ceva visceral, un foc dinăuntru dar nu-l putea numi. Rulă un program de debug.
Costică Tihan
Cositorul se toarnă de frică, descântecul e de la mine, dar leacul de la Maica Precista, ne-a asigurat baba dezgolind cei câțiva dinți răzlețiți prin gură. Să rămâi Costicî curat, luminat, ca di la Maica Domnuli lăsat. A pus cositorul în vasul cu apă, apoi i l-a dat mamițichii cu un aer solemn. Ete, vezi tanti Neacșo, asta-i frica. O ții trei zile, ș-apăi o arunci cu ochii închiși unde s-a nimeri. Frica a fost dusă acasă, ascunsă într-o bucată inertă de cositor. Eu încă mă caut printre descântecele babei Stanka.
Iulian Stoica
M-am străduit să fac un ansamblu de opt camere video dispuse pe o sferă, așa încât filmul înregistrat proiectat pe un ecran sferic să redea realitatea așa cum o văd eu. Ansamblul mă înconjoară ca o cochilie robotică pentru că am integrat servomotoare și dispozitive de control computerizate. Mă simt mândru de realizare și filmez sute de ore din interiorul dispozitivului. Realitatea așa cum o văd EU, se numește proiectul pe care vreau să-l compilez din filmările mele. Unde este EU, mă întreabă asistentul AI.
