Le spun copiilor că vreau și eu să mă joc cu ei de-a v-ați ascunselea. Nu, că ești prea urâtă, mi-au zis. Încep să fug spre pădurea de pe deal. O să mă joc singură, ca de obicei. Lângă un stejar, văd o groapă. Mă bag în ea și mă acopăr cu frunze. Stau cu genunchii la piept și aștept. A trecut o oră, două apusuri, câteva anotimpuri. O să mor ca proasta fără să mă găsesc, mi-am zis. Încep să plâng. Cineva îmi ia obrajii uzi între palme. Iubito, trezește-te, ce-ai visat? M-am jucat de-a v-ați ascunselea, i-am spus.
Ana Maria Dobre-Nir
în fostele iubiri. Chiar ieri, în timp ce urlam la tine, am înțeles că, de fapt, urlam către primul meu iubit. Așa cum am realizat că în capul meu sunt și vocile părinților mei. În trecut, când nu mă mai regăseam, fugeam în lume. Acum nu mai pot fugi nicăieri, pentru că în fața copilului nostru, noi suntem o cale. Și atunci rămân. Așa cum rămâi și tu. Și ne căutam împreună, printre vase de spălat și haine de împachetat. Sau la concerte, când eu plâng pe Erik Satie, iar tu mă întrebi ce-am și mă strângi de mână.
Sanda Burță
Din toată ziua aia, nu-mi amintesc decât vorbele mătușii - decât așa, schiloadă, mai bine o lua Dumnezeu. Când tata s-a dus la oraș, mi-a zis că pleacă să facă bani pentru picioare noi, de fier, să mă țină o viață, dar nu s-a mai întors, o fi mare orașul, părintele zice că unii se rătăcesc pe-acolo. Îi scriu în fiecare zi. Azi, i-am scris că eu sunt pasăre și el e vântul meu, n-am nevoie de picioare. Mama zice că mă complic prea mult, să-i scriu de-a dreptul ce simt. Tată, vântu-i despre păsări.
