În era telefoanelor, te caut pe străzi, sperând să te întâlnesc din întâmplare. E un joc. Sau poate îmi pierd mințile. Mă privesc în vitrine și mă întreb cine e femeia asta. Bifez răspunsurile standard și mai rămâne ceva. Ceva fin și lipicios, ca o vată de zahăr. Ceva care deși scapă printre degete rămâne cumva lipit de dosul palmei și mă trezesc dând din mâini - dans contemporan, nu alta - încercând să prind chestia asta. E a mea, dar nu am mai văzut-o și nu știu ce să fac cu ea. De-asta te caut.
Andreea Mihaela Murariu Moldovanu
M-am găsit ieri, pe la 6, în fața vitrinei luminate discret. Era un magazin cochet. Bijuteriile arătau divin. Și eu. Cu pălărie asortată, cu cercei vintage, cu mănuși din piele fină. Întâi am privit cu atenție două pietre de ametist. Îmi părură frumoase și triste. La rubin am zăbovit mai mult. Mi-am amintit primul sărut. Apoi pe ultimul. Șiragul de perle m-a convins. Lucrătura impecabilă îi confirma valoarea. Am plecat acasă cu toate. Diseară mă pierd din nou în solitudine. Tristă și impecabilă.
Titela Durnea
Prima cărămidă, grea, am pus-o s-astup strigătele de dincolo de ușă. Apoi a fost tot mai ușor. Când n-am trimis scrisoarea de dragoste. Când Vlad a invitat-o la dans pe Sonia. Când Irina și Dora m-au trădat. Când am scris prima poezie. Când am dat la faculta' aleasă de-ai mei. Când am făcut amor fără să iubesc. Când am spus da, iar sufletul urla nu. Când am semnat divorțul. Și Zidul s-a tot înălțat. Azi, cocoțată pe el, întind mâna unei Ane suspicioase, pitită bine. Hai, Ană, să prindem refluxul.
