Stăteam la masă îngânând un colind. Războiul luase sfârșit. Eliberatorii făcuseră-n biserică iesle pentru cai. Ne-a stat inima-n loc când au izbit ușa de perete. Pe mama au dus-o în grajd. Într-un târziu au luat vaca de funie și-au plecat pe șapte cărări. A doua zi au luat porcul. A treia zi mama a tăiat cocoșul cel gras. De-atunci ne-au lăsat în pace. Iarna am mâncat cartofii păstrați pentru porc. La topirea zăpezii, un mal de pământ s-a rupt în grădină. Casca neagră cu stea roșie lucea nerușinat în soarele viu.
Alex Caragian
Se târî spre marginea patului cu un damf ce o convinse pe preoteasă să se prefacă a dormi-n continuare. Călcă pe sticla goală ce se rostogoli și sparse liniștea crudei dimineți. Își făcu loc printre dracii din curte ce se holbau înmărmuriți, căci nu-și aminteau de când nu-l mai văzuseră treaz la ora aia. Dracii să vă ieie de draci, scârnăviilor. Vă trăbe carne? Vă voi da-o. Săpă o gaură-n cer pentru a-i face loc creatorului său să se strecoare. Agheasmie își puse armura pentru cea din urmă dată.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Ce faci, l-am întrebat? Nu vezi? Îl privesc. E întins pe pat și albul camerei îi accentuează paliditatea. Picături de sudoare înghețată îi strălucesc pe frunte. E liniște. Am în gură un gust ca de metal, îmi spune. De metal negru. Gustul morții. Deschid gura să îi răspund, dar cuvintele mele amuțesc. Stă nemișcat de câteva ore, mâna dreaptă e plină de hematoame, de mână stângă îl ține Dumnezeu. Se ridică, zâmbește și pleacă. Pe perete rămâne scris, s-a mai stins o zi, acum îmi caut tăcerea cu capul ud în ploaia de ieri.
