Sicriul de metal negru îmi apasă umărul stâng. Picioarele mi se-mpleticesc. Îmi revin iute, trebuie să rezist. În sicriu e Rareș, solistul trupei. E jale în jur. S-a dus atât de tânăr, atât de mândru. Nu mai contează nimic acum. Nu contează că mi-a luat iubita. Nici că-mi zicea mereu că sunt un butoi cu osânză. Nici că mă scuipa și spunea că mă ține în trupă de milă. Contează că l-am privit drept în ochi și i-am zis c-a greșit. A râs cu dispreț. Eu nu, am așteptat doar ca otrava din tequila să-și facă efectul.
Monica Bologa
Mi-ai spus că sunt prea tăcut. Eu ți-am zis că nu mă prea pricep la vorbe. Apoi mi-ai reproșat că sunt dur, că sufletul mi-e de oțel năclăit în smoală. Spune-mi, la naiba, tot ce simți pentru mine - mi-ai strigat în față într-o seară. După ce-ai plecat, am început să țip cuvintele din mine, într-un caiet. În fiecare zi, în fiecare noapte, se adunau poeme. Acum tu stai în pat și îmi citești cartea, filă cu filă. Și plângi. Eu te privesc de sus, zâmbind. Oțelul ăla nu-i atât de dur, și deloc negru, nu-i așa, femeie?
George Dometi
Bat în tobă. Pielea întinsă, sunet clar. Clopoțeii zăngănesc a veselie. Bășica unui porc zace azvârlită într-un colț alături de mațe. Muștele bâzâie sătule. Câinele mai hămăie din când în când la ele, dar pare să-l intereseze mai mult mirosul tochiturii ce clocotește pe vatră în aburul unei mămăliguțe vârtoase fierte în sânge. Brânza mucegăită frământată de viermi șade într-un castron de tablă. Pe horn fumul nu mai iese din casa unde ceata de colindători trece zicând: Aici locuia vrăjitorul ăla.
