Povestea e așa. Ne știam de o viață și eram căsătoriți de un an când a început să se împiedice. Și să scape lucruri din mână. Te-ai însurat cu o împrăștiată, spunea. Noaptea adormea cu capul pe pieptul meu. Avea somnul agitat. O sărutam pe frunte și se liniștea. Îi iubeam râsul, nebunia, firescul. Iubeam ceea ce făcuse din mine de când îmi dăruise veșnicia ei. În ultimul trimestru de sarcină am aflat că e bolnavă și nașterea îi va fi fatală. Fac cezariană, a zis. Ssst. O trezesc pe cea mică. Doarme cu capul pe pieptul meu.
Ciprian Apetrei
Nu mai coborâse de mult din biblioteca cu o singură fereastră. El îi aducea tăvi cu cafea și prăjituri, apoi picta în liniște. O privea cu atenție tandră, și o parte din grijile ei treceau. Răbdarea lui rodea încredere. Căuta culoarea potrivită. Într-o zi cu ploaie și soare, cafeaua era albastru închis. Prințesa a gustat din ea, a închis ochii și toate rănile sufletului s-au închis. Au coborât împreună. Dansul lor a bucurat tot regatul. De atunci, copacii și norii poartă această culoare.
Carmen Tot
Cu niște greble copilărești, făcute de bunici, adunam frunzele ruginii sub nucul cel mare, tărâmul de dincolo de cunoscut, până am făcut un munte blajin. Într-o zi am început a ne cățăra din lume în lume, trecând de palatul zmeilor, iar puștii lipsiți de curaj rămăseseră mici, dedesubt, cu ochii în cer, încordându-și mușchii la fiecare ridicare a noastră spre altă înălțime. Apoi am sărit. Fructe cadrilate, de octombrie, spintecând aerul și scufundându-ne în uimire. Primul salt în viața ce ne voia neînfrânți.
